Povestea primului caiac din lemn
Cum mi-am construit un caiac
- Autor subiect CrocodiluDiluDilu
- Dată creare
1. Ceea ce nici n-am visat
Motto: „Toată nefericirea oamenilor vine de la faptul că, nu pot să stea cuminţi într-o cameră” - Pascal
Acum mulţi ani, pe vremea când la noi un banal caiac era ceva virtual, vizibil doar în reviste străine sau (mai rar) la TV, am avut dorinţa de a avea şi eu unul şi l-am confecţionat după mintea şi priceperea mea din beţe de brad şi foaie de cort. Rezultatul, mai mult decât modest, mi-a ostoit pofta de a cutreiera pe ape, astfel că, mai târziu, când internetul a deschis larg poarta către lume, am căutat acolo răspuns la întrebările ce mă frământau: de ce alţii pot şi noi nu? De ce Delta românească e cutreierat de prove străine şi prea puţin de cele autohtone, de ce „Cu caiacele pe Nil” e scrisă de Andre Davy şi nu de un Ionescu, de ce Kon Tiki a traversat un ocean iar expediţia Dacia 2050 s-a terminat doar la Odessa? Simplele imagini cu caiace din lemn finisate ca o mobilă, cu forme elegante ce-ţi stârneau cele mai aventuroase fantezii m-au aruncat în hăurile disperării şi mi-au furnizat răspunsul de care mă temeam cel mai mult: după atâţia ani de interdicţie, în care o ambarcaţiile, prin definiţie un simbol al evadării, au fost încurajate la nivel de piscină, ne-am pierdut bruma de experienţă în domeniu, revenind la nivel de monoxilă. Cu ştiinţa şi materialele la care aveam acces, mi-ar fi trebuit o viaţă şi o grămadă de încercări până să ajung să construiesc o bijuterie ca cele văzute pe internet, aşa că m-am resemnat: Delta Dunării va rămâne a pescarilor cu lotci şi a străinilor cu ambarcaţii extraordinare, oceanul planetar al velierelor arborând steagul puternicelor naţiuni colonizatoare iar marile râuri ale continentelor al aventurierilor cărora ieşirile peste hotare nu le produc frisoane şi nu isterizează vecinii şi rudele până la gradul 3. Cu mijloace materiale modeste am reuşit să plutesc, să mă las dus la vale de apă (vezi povestirile din „Marinari pe submarin”), dar n-am crezut că vreodată voi avea bani pentru un caiac adevărat, cu atât mai mult că vreodată voi cuteza să mă apuc să-mi construiesc un caiac ce ar putea rivaliza cât de cât cu cele pe care le vedeam la tot pasul pe internet.
Motto: „Toată nefericirea oamenilor vine de la faptul că, nu pot să stea cuminţi într-o cameră” - Pascal
Acum mulţi ani, pe vremea când la noi un banal caiac era ceva virtual, vizibil doar în reviste străine sau (mai rar) la TV, am avut dorinţa de a avea şi eu unul şi l-am confecţionat după mintea şi priceperea mea din beţe de brad şi foaie de cort. Rezultatul, mai mult decât modest, mi-a ostoit pofta de a cutreiera pe ape, astfel că, mai târziu, când internetul a deschis larg poarta către lume, am căutat acolo răspuns la întrebările ce mă frământau: de ce alţii pot şi noi nu? De ce Delta românească e cutreierat de prove străine şi prea puţin de cele autohtone, de ce „Cu caiacele pe Nil” e scrisă de Andre Davy şi nu de un Ionescu, de ce Kon Tiki a traversat un ocean iar expediţia Dacia 2050 s-a terminat doar la Odessa? Simplele imagini cu caiace din lemn finisate ca o mobilă, cu forme elegante ce-ţi stârneau cele mai aventuroase fantezii m-au aruncat în hăurile disperării şi mi-au furnizat răspunsul de care mă temeam cel mai mult: după atâţia ani de interdicţie, în care o ambarcaţiile, prin definiţie un simbol al evadării, au fost încurajate la nivel de piscină, ne-am pierdut bruma de experienţă în domeniu, revenind la nivel de monoxilă. Cu ştiinţa şi materialele la care aveam acces, mi-ar fi trebuit o viaţă şi o grămadă de încercări până să ajung să construiesc o bijuterie ca cele văzute pe internet, aşa că m-am resemnat: Delta Dunării va rămâne a pescarilor cu lotci şi a străinilor cu ambarcaţii extraordinare, oceanul planetar al velierelor arborând steagul puternicelor naţiuni colonizatoare iar marile râuri ale continentelor al aventurierilor cărora ieşirile peste hotare nu le produc frisoane şi nu isterizează vecinii şi rudele până la gradul 3. Cu mijloace materiale modeste am reuşit să plutesc, să mă las dus la vale de apă (vezi povestirile din „Marinari pe submarin”), dar n-am crezut că vreodată voi avea bani pentru un caiac adevărat, cu atât mai mult că vreodată voi cuteza să mă apuc să-mi construiesc un caiac ce ar putea rivaliza cât de cât cu cele pe care le vedeam la tot pasul pe internet.
2. Dincolo de neguri
Motto: „Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu e să te pui în postura de a le face” – Constantin Brâncuşi
Jocurile sorţii au făcut ca să intru în posesia unor caiace din plastic cu care ani în şir ne-am răcorit weekendurile caniculare şi ... cam atât, însă într-o bună zi un nou prieten mi-a dat un link către un spaţiu virtual, loc de întâlnire al oamenilor-bărci. Ce descopeream acolo, era imens aşa că mi-au trebuit vreo două săptămâni ca să îmi fac o idee, să descopăr o lume pasionată de navigaţie, oameni a căror imaginaţie, curaj şi abnegaţie merseseră cu mult dincolo de graniţa pe care eu singur mi-am trasat-o. Acolo am redescoperit bijuteriile acelea din lemn pe care le văzusem cândva pe internet şi am fost uluit să constat că experienţa străinilor a fost importată, că după zeci de ani de monoxilă am revenit la actualitate, că apele române sunt despicate de etrave româneşti. Sosise momentul să mă nasc şi eu, trăiam clipa în care fantezia plutirii se transforma în navigaţie. Ironia vieţii este că majoritatea oamenilor îşi irosesc banii şi timpul pe lucruri pe care de fapt nu şi le doresc, ucigând visele lor cele mai intime ce s-ar putea realiza cu aceste resurse, aşa că m-am decis pe loc: îmi voi construi un caiac adevărat!
Motto: „Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu e să te pui în postura de a le face” – Constantin Brâncuşi
Jocurile sorţii au făcut ca să intru în posesia unor caiace din plastic cu care ani în şir ne-am răcorit weekendurile caniculare şi ... cam atât, însă într-o bună zi un nou prieten mi-a dat un link către un spaţiu virtual, loc de întâlnire al oamenilor-bărci. Ce descopeream acolo, era imens aşa că mi-au trebuit vreo două săptămâni ca să îmi fac o idee, să descopăr o lume pasionată de navigaţie, oameni a căror imaginaţie, curaj şi abnegaţie merseseră cu mult dincolo de graniţa pe care eu singur mi-am trasat-o. Acolo am redescoperit bijuteriile acelea din lemn pe care le văzusem cândva pe internet şi am fost uluit să constat că experienţa străinilor a fost importată, că după zeci de ani de monoxilă am revenit la actualitate, că apele române sunt despicate de etrave româneşti. Sosise momentul să mă nasc şi eu, trăiam clipa în care fantezia plutirii se transforma în navigaţie. Ironia vieţii este că majoritatea oamenilor îşi irosesc banii şi timpul pe lucruri pe care de fapt nu şi le doresc, ucigând visele lor cele mai intime ce s-ar putea realiza cu aceste resurse, aşa că m-am decis pe loc: îmi voi construi un caiac adevărat!
3. Un nou început
Motto: „Fericire pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat” – Arkadi şi Boris Strgakhi, Picnic la marginea drumului
Un curier mi-a adus două tuburi din carton. Într-unul era înfăşurat un manual de montare iar în celălalt, făcute sul, două planşe uriaşe cu tiparele 1/1 al unui caiac pântecos, o adevărată magazie plutitoare, numai bun pentru croaziere. Ultimii ani, petrecuţi în faţa calculatorului, m-au îndepărtat binişor de cele mai elementare gesturi tehnice aşa că, a trebuit să scotocesc după scule, după materiale să caut un atelier şi să-mi fac un plan de bătaie, dar înainte de toate era neapărat necesar să nu rămân singur. La ce bun să găseşti frumuseţea lumii dacă n-ai cui s-o împărtăşeşti, la ce bun să rămâi tu singur nemuritor? Mi-am adus aminte de tristeţea ce mă apuca muncind la Kursk şi cum mi-am jurat atunci că va fi ultima ambarcaţie pe care o fac singur, aşa că le-am injectat microbul celor doi colegi de birou ce s-au lăsat convinşi destul de repede. Iniţial mă gândeam să organizez „şantierul” sub şopronul de la grădină, acolo unde s-au născut Kursk şi Crocodilu Dilu 2, dar mi-am amintit că firma la care lucrez are în proprietate, în centrul oraşului, o construcţie neutilizată aşa că m-am reorientat. Am pus mâna pe telefon şi am comandat placajul okoume: orice legătură cu pământul era tăiată.
Motto: „Fericire pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat” – Arkadi şi Boris Strgakhi, Picnic la marginea drumului
Un curier mi-a adus două tuburi din carton. Într-unul era înfăşurat un manual de montare iar în celălalt, făcute sul, două planşe uriaşe cu tiparele 1/1 al unui caiac pântecos, o adevărată magazie plutitoare, numai bun pentru croaziere. Ultimii ani, petrecuţi în faţa calculatorului, m-au îndepărtat binişor de cele mai elementare gesturi tehnice aşa că, a trebuit să scotocesc după scule, după materiale să caut un atelier şi să-mi fac un plan de bătaie, dar înainte de toate era neapărat necesar să nu rămân singur. La ce bun să găseşti frumuseţea lumii dacă n-ai cui s-o împărtăşeşti, la ce bun să rămâi tu singur nemuritor? Mi-am adus aminte de tristeţea ce mă apuca muncind la Kursk şi cum mi-am jurat atunci că va fi ultima ambarcaţie pe care o fac singur, aşa că le-am injectat microbul celor doi colegi de birou ce s-au lăsat convinşi destul de repede. Iniţial mă gândeam să organizez „şantierul” sub şopronul de la grădină, acolo unde s-au născut Kursk şi Crocodilu Dilu 2, dar mi-am amintit că firma la care lucrez are în proprietate, în centrul oraşului, o construcţie neutilizată aşa că m-am reorientat. Am pus mâna pe telefon şi am comandat placajul okoume: orice legătură cu pământul era tăiată.
4. Organizare de şantier
Într-o săptămână a venit placajul: 9 coli ambalate în carton, încătuşate cu două platbenzi. Casa de care pomeneam, neutilizată de ani de zile, intrase în vrie: pe ici pe colo picase tencuiala, apăruse mucegaiul, praful estompa totul, lacătele înţepeniseră, curtea arăta ca o savană din care în orice moment te aşteptai să se ridice gâtul unei girafe. Înainte de toate se impunea umanizarea peisajului. Împreună cu Cosmin am golit o încăpere, am măturat paiangenii de prin colţuri şi de pe tavan, am scos mocheta, am măturat praful fin cernut pe podele. Am aşternut pe jos cartoanele şi am sprijinit de perete colile de placaj cu fibra larg unduitoare, roşiatică. Urma să aduc coasa şi să aranjez curtea. Am coborât în cămin şi am deschis robinetul apei, am uns lacătele, am ridicat heblul din firida electrică, am spălat în două ape podelele. Aşa cum vechile planuri nautice reânviaseră, energia şi freamătul se reântorseseră în această căsuţă în care se vor naşte trei gemeni.
Într-o săptămână a venit placajul: 9 coli ambalate în carton, încătuşate cu două platbenzi. Casa de care pomeneam, neutilizată de ani de zile, intrase în vrie: pe ici pe colo picase tencuiala, apăruse mucegaiul, praful estompa totul, lacătele înţepeniseră, curtea arăta ca o savană din care în orice moment te aşteptai să se ridice gâtul unei girafe. Înainte de toate se impunea umanizarea peisajului. Împreună cu Cosmin am golit o încăpere, am măturat paiangenii de prin colţuri şi de pe tavan, am scos mocheta, am măturat praful fin cernut pe podele. Am aşternut pe jos cartoanele şi am sprijinit de perete colile de placaj cu fibra larg unduitoare, roşiatică. Urma să aduc coasa şi să aranjez curtea. Am coborât în cămin şi am deschis robinetul apei, am uns lacătele, am ridicat heblul din firida electrică, am spălat în două ape podelele. Aşa cum vechile planuri nautice reânviaseră, energia şi freamătul se reântorseseră în această căsuţă în care se vor naşte trei gemeni.
Multumesc! La mine e pe dos: dupa austeritatea cifrelor, cuvintele sunt ca unse.
5. Tainica energie a începutului
Răzvan se bucură de soarele Spaniei aşa că încep lucrul doar cu Cosmin.
Căsuţa „renovată” respiră a proapăt, placajul e imaculat, planşele nu au nici o cută. Totul e nou, totul respiră a început şi tainica energie a începutului ne îmboldeşte şi ne entuziasmează totodată. Am întins pe podeaua curată o coală de placaj şi am derulat peste ea planul-tipar, potrivindu-l conform schemei de decupare. Ce plăcere să lucrezi după un proiect! Să şti exact ce ai de făcut, să cunoşti paşii şi materialele, să nu trebuiască să te scarpini mereu în cap, să improvizezi, apoi să faci şi să desfaci, să aştepţi sfetnicul bun al nopţii pentru a putea înainta ... Cu o şurubelniţă de mecanică fină am punctat conturul tiparelor, apoi am unit punctuleţele imprimate în placaj cu dâra contrastă a unui creion cu mină moale. Tatuat în acest fel, placajul a căpătat dintr-odată personalitate şi ne părea rău că n-am luat cu noi ferăstrăul pendular ca să ne apucăm de îndată de debitat formele. În realitate, în atelierul nostru era sărăcie-lucie: recuzita noastră se rezuma la un cuter, câteva şurubelniţe, două creioane şi planurile caiacului Wood Duck 12.
În prima zi, copierea pe placaj ne-a luat cam 2 ore. Aerul din micul atelier era supraîncărcat de umezeala ce intrase şi în planşe, încreţindu-le. La lungimea apreciabilă pe care o aveau (4m) ne temeam că „dilatarea” ar fi putut să producă erori, dar neavând soluţii de remediere ne-am făcut că ... plouă.
Răzvan se bucură de soarele Spaniei aşa că încep lucrul doar cu Cosmin.
Căsuţa „renovată” respiră a proapăt, placajul e imaculat, planşele nu au nici o cută. Totul e nou, totul respiră a început şi tainica energie a începutului ne îmboldeşte şi ne entuziasmează totodată. Am întins pe podeaua curată o coală de placaj şi am derulat peste ea planul-tipar, potrivindu-l conform schemei de decupare. Ce plăcere să lucrezi după un proiect! Să şti exact ce ai de făcut, să cunoşti paşii şi materialele, să nu trebuiască să te scarpini mereu în cap, să improvizezi, apoi să faci şi să desfaci, să aştepţi sfetnicul bun al nopţii pentru a putea înainta ... Cu o şurubelniţă de mecanică fină am punctat conturul tiparelor, apoi am unit punctuleţele imprimate în placaj cu dâra contrastă a unui creion cu mină moale. Tatuat în acest fel, placajul a căpătat dintr-odată personalitate şi ne părea rău că n-am luat cu noi ferăstrăul pendular ca să ne apucăm de îndată de debitat formele. În realitate, în atelierul nostru era sărăcie-lucie: recuzita noastră se rezuma la un cuter, câteva şurubelniţe, două creioane şi planurile caiacului Wood Duck 12.
În prima zi, copierea pe placaj ne-a luat cam 2 ore. Aerul din micul atelier era supraîncărcat de umezeala ce intrase şi în planşe, încreţindu-le. La lungimea apreciabilă pe care o aveau (4m) ne temeam că „dilatarea” ar fi putut să producă erori, dar neavând soluţii de remediere ne-am făcut că ... plouă.
6. Singur
Motto: "Nu, nu eşti liber, spuse. Funia de care eşti legat este puţin mai lungă decât la ceilalţi oameni, asta e tot. Domnia ta, stăpâne, ai o funie lungă, te duci şi vii, crezi că eşti liber ... “ Nikos Kazantzakis, Zorba the Greek
Împreună cu Cosmin fac un tur pe la magazinele de profil (Praktiker, Bricostore) de unde revenim cu burghiu de 2mm, raşchetă, lame pentru pendular, menghine de mână şi clame, urmând să mai aduc de acasă hârtie sticlată, o ruletă, patentul, bandă izolatoare şi un cablu cu ştecher pe post de prelungitor. Răzvan a venit din concediu şi ne dăm întâlnire la ora 19 pentru o nouă şedinţă de lucru.
La ora 18:30 mă sună Cosmin. Mâine pleacă în concediu în Germania şi situaţia impune o tură de cumpărături aşa că va trece doar să-mi lase pendularul. La 18:45 telefon de la Răzvan: soţia lui e indignată, nu poate înţelege la ce le trebuie lor caiac. Îşi cere scuze: pentru binele operaţiunii e mai bine să rămână seara asta acasă, apoi vom mai vedea. În ceea ce mă priveşte, eu nu mai locuiesc acasă decât cu corpul aşa că plec de unul singur la atelier. Ciudat, de data asta nu mă mai deranjează singurătatea. Desfăşor planurile şi continui trasarea formelor pe placaj, în timp ce gândurile îmi revin la mesajul telefonic. Un caiac e un fleac, nu se compară cu un yacht adevărat, însă e o şansă dată individului din tine de a părăsi universul greoi şi material al uscatului în favoarea celui lichid, mai subtil, cu direcţia evidentă spre imaterial, spre descoperirea propriului sine, o şansă de a privi dinafară viaţa la uscat, de a ieşi din cotidian, de a realiza rutina zilnică. Citesc acum cartea lui Radu Theodoru „Decebal 2, circumterra – o tentativă refuzată” şi am acelaşi simţământ: descrisă de pe mare, agitaţia estivală cu şoselele de coastă intens circulate, cu plajele pline, cu hotelurile luminate până târziu în noapte, cu bărcile de agrement lipite de fâşia ţărmului, în contrast cu solitudinea, simplitatea şi albastrul mării, cu vântul din sarturi, relevă grăitor agitaţia nebună şi nefolositoare a vieţii terestre, acaparatoare. Meditez la incapacitatea omului „normal” de a sesiza saltul valoric, la reacţia lui de apărare împotriva a tot ce ar atenta la sedentarismul şi comoditatea stării de pasivitate, la ancora pe care o astfel de fiinţă ţi-o pune în braţe şi nu pot decât să-mi doresc şi mai intens să termin această bărcuţă ale cărei forme intuite îmi tulbură nopţile.
Motto: "Nu, nu eşti liber, spuse. Funia de care eşti legat este puţin mai lungă decât la ceilalţi oameni, asta e tot. Domnia ta, stăpâne, ai o funie lungă, te duci şi vii, crezi că eşti liber ... “ Nikos Kazantzakis, Zorba the Greek
Împreună cu Cosmin fac un tur pe la magazinele de profil (Praktiker, Bricostore) de unde revenim cu burghiu de 2mm, raşchetă, lame pentru pendular, menghine de mână şi clame, urmând să mai aduc de acasă hârtie sticlată, o ruletă, patentul, bandă izolatoare şi un cablu cu ştecher pe post de prelungitor. Răzvan a venit din concediu şi ne dăm întâlnire la ora 19 pentru o nouă şedinţă de lucru.
La ora 18:30 mă sună Cosmin. Mâine pleacă în concediu în Germania şi situaţia impune o tură de cumpărături aşa că va trece doar să-mi lase pendularul. La 18:45 telefon de la Răzvan: soţia lui e indignată, nu poate înţelege la ce le trebuie lor caiac. Îşi cere scuze: pentru binele operaţiunii e mai bine să rămână seara asta acasă, apoi vom mai vedea. În ceea ce mă priveşte, eu nu mai locuiesc acasă decât cu corpul aşa că plec de unul singur la atelier. Ciudat, de data asta nu mă mai deranjează singurătatea. Desfăşor planurile şi continui trasarea formelor pe placaj, în timp ce gândurile îmi revin la mesajul telefonic. Un caiac e un fleac, nu se compară cu un yacht adevărat, însă e o şansă dată individului din tine de a părăsi universul greoi şi material al uscatului în favoarea celui lichid, mai subtil, cu direcţia evidentă spre imaterial, spre descoperirea propriului sine, o şansă de a privi dinafară viaţa la uscat, de a ieşi din cotidian, de a realiza rutina zilnică. Citesc acum cartea lui Radu Theodoru „Decebal 2, circumterra – o tentativă refuzată” şi am acelaşi simţământ: descrisă de pe mare, agitaţia estivală cu şoselele de coastă intens circulate, cu plajele pline, cu hotelurile luminate până târziu în noapte, cu bărcile de agrement lipite de fâşia ţărmului, în contrast cu solitudinea, simplitatea şi albastrul mării, cu vântul din sarturi, relevă grăitor agitaţia nebună şi nefolositoare a vieţii terestre, acaparatoare. Meditez la incapacitatea omului „normal” de a sesiza saltul valoric, la reacţia lui de apărare împotriva a tot ce ar atenta la sedentarismul şi comoditatea stării de pasivitate, la ancora pe care o astfel de fiinţă ţi-o pune în braţe şi nu pot decât să-mi doresc şi mai intens să termin această bărcuţă ale cărei forme intuite îmi tulbură nopţile.
Delafluviu Guzi
Membru in Haita cu padele
...Cum adica, tu nu dormi noaptea ca sa visezi in timpul zilei ?
Ba dorm ... dar mai cu greaţă 
7. Greşeala
Motto: „Dacă e pus să aleagă dintre două răspunsuri posibile, întotdeauna elevul îl alege pe cel prost” – profesorul meu de matematică
Am tot amânat cumpărarea fibrei de sticlă (aşa cum instinctiv se amână orice cheltuială mai serioasă) dar cum următorul pas e înădirea a două coli de placaj pentru decuparea ulterioară a formelor lungi, pun mâna pe telefon şi sun la Polydis unde mă pomenesc cu o întrebare la care nu mă aşteptam:
-Ce răşină doriţi? Epoxidică sau poliesterică?
Zbang! Habar n-am! Tac încurcat ...
-Ce doriţi să faceţi cu ea?
-Un caiac!
-Atunci e bună cea poliesterică. Mai am un client care face caiace şi tot de aia cumpără. E şi mai ieftină ...
Mă bucur că scap uşor. Colac peste pupăză avem o maşină în drum prin Arad aşa că în scurt timp sunt posesorul a două bidoane cu esenţa de caiac. Nu înţeleg totuşi de ce întăritorul e aşa puţin comparativ cu răşina, aşa că sun la gurul caiacelor (Gigi Tolan), al cărui discipol am devenit. Lucrurile se lămuresc rapid: îmi trebuia răşină epoxidică, cea poliesterică neaderând prea bine la lemn. Asta înseamnă încă o zi pierdută ...
Motto: „Dacă e pus să aleagă dintre două răspunsuri posibile, întotdeauna elevul îl alege pe cel prost” – profesorul meu de matematică
Am tot amânat cumpărarea fibrei de sticlă (aşa cum instinctiv se amână orice cheltuială mai serioasă) dar cum următorul pas e înădirea a două coli de placaj pentru decuparea ulterioară a formelor lungi, pun mâna pe telefon şi sun la Polydis unde mă pomenesc cu o întrebare la care nu mă aşteptam:
-Ce răşină doriţi? Epoxidică sau poliesterică?
Zbang! Habar n-am! Tac încurcat ...
-Ce doriţi să faceţi cu ea?
-Un caiac!
-Atunci e bună cea poliesterică. Mai am un client care face caiace şi tot de aia cumpără. E şi mai ieftină ...
Mă bucur că scap uşor. Colac peste pupăză avem o maşină în drum prin Arad aşa că în scurt timp sunt posesorul a două bidoane cu esenţa de caiac. Nu înţeleg totuşi de ce întăritorul e aşa puţin comparativ cu răşina, aşa că sun la gurul caiacelor (Gigi Tolan), al cărui discipol am devenit. Lucrurile se lămuresc rapid: îmi trebuia răşină epoxidică, cea poliesterică neaderând prea bine la lemn. Asta înseamnă încă o zi pierdută ...
8. Probleme la dinţi
Motto: „De ce ţi-e frică, nu scapi” – proverb românesc
Până să primesc noua răşină, prind o dupăamiază de lucru împreună cu Răzvan, suprapunem la capete cele două coli ce vor veni îmbinate, le lipim una de alta cu nişte buline dublu adezive şi cu pendularul tai nişte dinţi ovali după o sinusoidă comprimată la maximul razei de curbură de care e capabilă lama pendularului. Cu asta colile sunt gata pentru îmbinare aşa că nu-mi mai rămâne decât să mă pregătesc pentru lipirea cu epoxi. Gurul meu mi-a trimis două linkuri către un site în care cineva explică cum se construieşte un dispozitiv de dozaj pentru componentele maglavaisului dar fiindcă e în limbi străine nu-mi dau silinţa să buchisesc şi cu bruma de fizică de-a şaptea pe care o mai ştiu îmi imaginez o balanţă în care raportul lungimii braţelor e dat de raportul de dozaj al celor două componente. Aş putea folosi un cântar de bucătărie sau orice alt aparat electronic de cântărit însă sunt facinat de lucrurile simple, de modul în care civilizaţii demult apuse construiau lucruri uimitoare cu unelte puţine şi profunde cunoştiinţe asupra naturii lumii înconjurătoare.
Un curier îmi aduce epoxi-ul şi trec la fapte. N-am mai lucrat niciodată cu fibră de sticlă dar i-am văzut pe alţii lucrând, pe vremea când, copil fiind, frecventam cercul de modelism al Casei Pionierilor. Colegii mei de la automodele îşi turnau din fibră de sticlă carcasele maşinuţelor şi ţin minte o formă ce a stat săptămâni în şir „la uscat” din cauza dozajului incorect al componentelor. Mă bântuie teama dozajului incorect şi sub această presiune inodoră şi incoloră mă apuc să lipesc dinţii, apoi prepar o nouă doză de epoxi şi laminez o bandă de fibră de sticlă deasupra. Urmează o zi agitată, impregnată de teama că răşina nu va polimeriza.
Duminică dimineaţa. Deschid Google Earth să-mi fac un trseul de bicicletă şi înainte de a ieşi din oraş mă abat pe la atelier. Deschid cu spaimă şi mă reped la lipitură: n-a lucrat! Pipăi dealungul: a doua tranşă s-a întărit, prima nu. Situaţia mă pune în încurcătură dar cum azi oricum nu e zi lucrătoare, încui uşa pe dinafară sperând ca timpul şi guru Gigi le va rezolva pe toate.
Motto: „De ce ţi-e frică, nu scapi” – proverb românesc
Până să primesc noua răşină, prind o dupăamiază de lucru împreună cu Răzvan, suprapunem la capete cele două coli ce vor veni îmbinate, le lipim una de alta cu nişte buline dublu adezive şi cu pendularul tai nişte dinţi ovali după o sinusoidă comprimată la maximul razei de curbură de care e capabilă lama pendularului. Cu asta colile sunt gata pentru îmbinare aşa că nu-mi mai rămâne decât să mă pregătesc pentru lipirea cu epoxi. Gurul meu mi-a trimis două linkuri către un site în care cineva explică cum se construieşte un dispozitiv de dozaj pentru componentele maglavaisului dar fiindcă e în limbi străine nu-mi dau silinţa să buchisesc şi cu bruma de fizică de-a şaptea pe care o mai ştiu îmi imaginez o balanţă în care raportul lungimii braţelor e dat de raportul de dozaj al celor două componente. Aş putea folosi un cântar de bucătărie sau orice alt aparat electronic de cântărit însă sunt facinat de lucrurile simple, de modul în care civilizaţii demult apuse construiau lucruri uimitoare cu unelte puţine şi profunde cunoştiinţe asupra naturii lumii înconjurătoare.
Un curier îmi aduce epoxi-ul şi trec la fapte. N-am mai lucrat niciodată cu fibră de sticlă dar i-am văzut pe alţii lucrând, pe vremea când, copil fiind, frecventam cercul de modelism al Casei Pionierilor. Colegii mei de la automodele îşi turnau din fibră de sticlă carcasele maşinuţelor şi ţin minte o formă ce a stat săptămâni în şir „la uscat” din cauza dozajului incorect al componentelor. Mă bântuie teama dozajului incorect şi sub această presiune inodoră şi incoloră mă apuc să lipesc dinţii, apoi prepar o nouă doză de epoxi şi laminez o bandă de fibră de sticlă deasupra. Urmează o zi agitată, impregnată de teama că răşina nu va polimeriza.
Duminică dimineaţa. Deschid Google Earth să-mi fac un trseul de bicicletă şi înainte de a ieşi din oraş mă abat pe la atelier. Deschid cu spaimă şi mă reped la lipitură: n-a lucrat! Pipăi dealungul: a doua tranşă s-a întărit, prima nu. Situaţia mă pune în încurcătură dar cum azi oricum nu e zi lucrătoare, încui uşa pe dinafară sperând ca timpul şi guru Gigi le va rezolva pe toate.
Delafluviu Guzi
Membru in Haita cu padele
Lipitura nepolimerizata !??
"-Un fleac !" ar spune-o Impaiatu...
-Cum, n-a spus-o inca ?
...Se mai intampla mai pe la toate casele, macar o data !
Mie mi s-a intamplat cand am facut amestecul in graba, la ultima doza programata pentru acea zi. La mine a fost din cauza ca nu am malaxat temeinic, bicomponentul.
Apropos, cum executi amestecul , manual sau cu vreo jucarie electrica ?
"-Un fleac !" ar spune-o Impaiatu...
-Cum, n-a spus-o inca ?
...Se mai intampla mai pe la toate casele, macar o data !
Mie mi s-a intamplat cand am facut amestecul in graba, la ultima doza programata pentru acea zi. La mine a fost din cauza ca nu am malaxat temeinic, bicomponentul.
Apropos, cum executi amestecul , manual sau cu vreo jucarie electrica ?
Amestec manual cu un spaclu: merge brici!
Delafluviu Guzi
Membru in Haita cu padele
Eu amestecam cu o masina de gaurit cu acumulator, iar in mandrina ei aveam prinsa o sarma, care in capatul liber era indoita si facuta in forma de ghem.
8. Reacţii la reacţie
Motto: „Încetul cu încetul, se face oţetul” – proverb românesc
Ciudat mai e şi epoxi ăsta! Nu se usucă la contactul cu aerul (ca şi vopseaua) fiindcă de fapt e o reacţie internă care îl întăreşte, apoi nu se spală cu diluant ci cu oţet! Dacă pui prea mult sau prea puţin întăritor rămâne moale şi dacă rămâne moale, ce de făcut? Gigi nu m-a prea lămurit. Mi-a sugerat să mai aştept, dar cât? Luni dimineaţa, în drum spre birou, am trecut să văd cum a mai progresat reacţia dar pata de epoxi era numai bună de prins muşte. Am consultat pe net câţiva barcaholici şi am tras concluzia că primul amestec l-am dozat neglijent fiindcă balanţa şi tehnologia erau bune. Marţi, acelaşi ritual, acelaşi rezultat. Era prea mult. Mi-am luat încă o dată inima în dinţi şi cuprins de îndoială dacă fac bine ce fac, am mai preparat o doză de epoxi cu care am acoperit peste pasta cleioasă ce nu mai vroia să se întărească. Oare voi compromite totul? Dacă îmbinarea era compromisă, nu mai aveam placaj pentru profile şi oare voi mai investi încă o dată pentru un vis ratat? Nici nu vroiam să mă gândesc la această eventualitate şi miercuri dimineaţă, uşurare mare, diareea se întărise!!! Oooo, zei!!! Poate că dedesubtul pojghiţei lucioase înotau peştii dar mie nu-mi păsa decât că înădirea era suficient de solidă ca să reziste la câteva flambări de încercare. Dupăamiaza eram deja driver pe pendular iar seara aşezam deja primele profile unul lângă altul: pe podeaua camerei prinsese contur scheletul unui monstru, în conexiune anatomică.
Motto: „Încetul cu încetul, se face oţetul” – proverb românesc
Ciudat mai e şi epoxi ăsta! Nu se usucă la contactul cu aerul (ca şi vopseaua) fiindcă de fapt e o reacţie internă care îl întăreşte, apoi nu se spală cu diluant ci cu oţet! Dacă pui prea mult sau prea puţin întăritor rămâne moale şi dacă rămâne moale, ce de făcut? Gigi nu m-a prea lămurit. Mi-a sugerat să mai aştept, dar cât? Luni dimineaţa, în drum spre birou, am trecut să văd cum a mai progresat reacţia dar pata de epoxi era numai bună de prins muşte. Am consultat pe net câţiva barcaholici şi am tras concluzia că primul amestec l-am dozat neglijent fiindcă balanţa şi tehnologia erau bune. Marţi, acelaşi ritual, acelaşi rezultat. Era prea mult. Mi-am luat încă o dată inima în dinţi şi cuprins de îndoială dacă fac bine ce fac, am mai preparat o doză de epoxi cu care am acoperit peste pasta cleioasă ce nu mai vroia să se întărească. Oare voi compromite totul? Dacă îmbinarea era compromisă, nu mai aveam placaj pentru profile şi oare voi mai investi încă o dată pentru un vis ratat? Nici nu vroiam să mă gândesc la această eventualitate şi miercuri dimineaţă, uşurare mare, diareea se întărise!!! Oooo, zei!!! Poate că dedesubtul pojghiţei lucioase înotau peştii dar mie nu-mi păsa decât că înădirea era suficient de solidă ca să reziste la câteva flambări de încercare. Dupăamiaza eram deja driver pe pendular iar seara aşezam deja primele profile unul lângă altul: pe podeaua camerei prinsese contur scheletul unui monstru, în conexiune anatomică.
Delafluviu Guzi
Membru in Haita cu padele
Si tu prietene, crezi ca o autofiletanta cu acumulator, dezvolta turatii multe pe minut ?