Gigi intă în schemă
Am pornit aşadar pe lungul forestier ce revine la baraj şi pe la mijlocul drumului ne-a ieşit în faţă un Clio cu două raţe deasupra: erau, desigur, Gigi Tolan cu Felicia care, aflând de schimbarea de plan, au lăsat deoparte gemul de căpşuni şi au pornit la drum.
Reânchegarea echipei de pe Mureş a înviorat dimineaţa mohorâtă cu calde strângeri de mâini şi feţe vesele. Printre noroaie şi băltoace cafenii am ţinut sfat şi ne-am hotărât să o luăm spre Tarniţa, trecând prin Beliş, unde aveam astfel ocazia să evaluăm şi nivelul lacului local.
Odată ajunşi la asfalt am scăpat şi de necontenitul vaiet al portbagajului. Cele trei maşini alcătuiau o caravană ce reţinea privirile sătenilor, obişnuiţi mai degrabă cu formele boante ale căpiţelor decât cu cele elansate ale ambarcaţiilor noastre, aducând a trupuri musculoase de delfini. La ora prânzului parcam în staţiunea Beliş Fântânele, de pe promontoriul căreia se zărea ademenitoare întinderea vânătă a lacului, şerpuind prin valea sinuoasă, întretăiată de muchii.
Faţă de Drăgan, malurile erau mult mai line, în plus nivelul apei nu era nici pe departe atât de scăzut. În aceste condiţii lansarea caiacelor nu presupunea un efort deosebit , mai mult, mai spre coada lacului aveam posibilitatea de a înopta în cabana unui prieten, aşa că ne-am hotărât să tragem frâna de mână şi să descărcăm.
Trecere lentă de la uscat la apă
A urmat obişnuita vânzoleală premergătoare unei lansări, cu împachetări/despachetări, cu cărat caiace, cu înămolit la mal şi chiote de plăcere şi nu în ultimul rând, cu declicurile aparatelor foto. Eram în sfârşit pe apă şi parcă nu mai conta că în loc de trestii şi sălcii vedeam maluri stâncoase şi brazi. Lacomi, cufundam penele padelelor iar şi iar, şi caiacele ţâşneau ca nişte ogari scăpaţi din lesă, zbârlind sub etrave mustăţi albe de stropi. Ce plăcere! Am luat lacul în lung, bucurându-ne că dincolo de orizontul unei muchii se năşteau mereu alte orizonturi şi nu ne-am oprit decât târziu în jurul unui strâmt perimetru de piatră închipuind o ciudată fântână.
Gigi
Felicia
Mike
Fred
Cosmina
Biserica
Fântâna a fost dintotdeauna un simbol al altor tărâmuri. Prin fântâni se cobora în lumi tainice şi ştiind că acel perimetru zidit, abia iţindu-se peste ape, este de fapt turnul bisericii satului inundat, ne este uşor să ne închipuim schimbul energetic coborând ca har divin asupra preotului învăluit în fumul de tămâie, invocând protecţie şi iertare. Se prea poate că aceste ape nu miros a peşte şi a baltă. Se poate de asemenea ca pe ele să nu apară vreodată nuferi şi pelicani şi de asemenea e puţin probabil ca ele să-ţi deschidă drumul spre mare. Însă, aceste ape, niciodată tulburi, sunt un ecran pe care se reflectă frumuseţea deplină a unei civilizaţii născute în jurul bradului, cu căsuţe din bârne, acoperite cu paie, cu buţi şi ciubere aromind a răşină, cu doniţe pline de brânză, cu cergi de lână şi miros de iarbă grasă, proaspăt picată sub tăişul coasei. Acesta este aerul Apusenilor şi chiar dacă coroana lui Neptun este în altă parte, aici, cu siguranţă este o pietricică scăpată din montura sa.
Haita
Căutând ciocolata
Rearanjare
La despărţire
Gigi şi Felicia trebuie să se întoarcă acasă aşa că marcăm despărţirea cu o ciocolată consumată la bord. Siajele se despart şi, tăcuţi, pornim mai departe. Încetinesc, parcă ţinut locului de prezenţa discretă a bisericii şi abat prova spre mal, acolo unde versantul, cândva submers, e populat de ciudate creaturi. Buturugi rămase în amintirea brazilor de demult s-au transformat în creaturi marine ce ies acum din nou la suprafaţă ca fantomatice caracatiţe. Fotograful se desparte cu greu de subiectele neaşteptate şi îmi ajung prietenii abia pe prispa cabanei, unde robotesc în jurul prânzului târziu.
"Cum pomii sparg pe străzi asfaltul
Să caute femeia pom
Adâncul poate tot ce-naltul
Nu-ngăduie nici unui om ..."
Invazia
Caracatiţa
Atmosfera
La cabană
Deşi am padelat mai bine de 6km, încă nu ne-am ostoit pofta de apă aşa că sărim din nou în caiace şi pornim spre coada lacului până unde mai avem încă pe atât. Mike a fost ciudat de cuminte azi şi începem să-l recunoaştem abia când îşi iese din mână şi, pierzând simţul direcţiei, se fâţâie dintr-un mal în altul ca dus de un cal nărăvaş. Plasticele nu au cârmă şi din cauza fundului rotund necesită multă atenţie şi echilibru la padelat, lucru ce la această oră pare să-l depăşească pe Mike, de vreme ce şi-a încropit un cântec al cărui laitmotiv este: “hai să urâm caiacele rotunde”.
Seara se consumă la foc, în jurul vinului de Eger lăsat de Gigi. Din păcate oboseala zilei m-a doborât înainte de a auzi pocnetul dopului aşa că la un ipotetic proces, după jurământul depus cu mâna pe Biblie, nu pot susţine decât că a doua zi am găsit sticla goală.