La orizont apare un șir de mătănii căci încrucișăm drumul vapoarelor din sau spre Dardanele. Venind din sensuri opuse, fiecare pereche de vapoare foarfecă spațiul dintre ele și printre aceste Scile și Caribde va trebui să trecem și noi. Ca o repetiție înaintea încercării, un feribot al Blue Star Ferries vine exact pe azimutul nostru obligându-ne să schimbăm cursul. După valul de etravă pe care-l ridică trebuie să aibă ceva viteză, dar nu o putem aprecia cu adevărat decât atunci când ne ajunge la travers.
Cu obișnuita precauție, Mike preia timona. Îl îngrijorează navele, chiar dacă încă sunt departe.
-Alea? îl ironizează Dorin. Oooo ho-ho, până ajung alea la noi…
-E adevărat, dar mărimea, inerția și felul în care se conduc aceste nave le fac să nu ne prea poată ocoli, în plus manevra hotărâtă și din timp, care nu dă emoții, e ceea ce se cheamă „o bună practică marinărească”.
Dorin îmi aduce aminte cum eram și eu cândva. Acum zece ani, când am pus prima dată piciorul pe puntea unui yacht am trăit și eu deziluzia vitezei maxime de 8-9 noduri, m-am întrebat la rândul meu de ce se intră și se iese din port cu încetinitorul și am socotit cam bizară grija de a manevra din timp din calea vapoarelor, însă spre deosebire de Dorin, le-am dat credit oamenilor mării și n-am găsit de cuviință să le spun, de la înălțimea experienței mele de la uscat, că ceea ce fac e exagerat. Având șansa de a fi în preajma lui Constantin, toate aceste lucruri mi-au intrat în sânge și azi realizez șansa pe care am avut-o de a învâța de la un om dedicat mării.
Avem un transcontainer în babord. Poate că dacă am mări turația mașinii i-am putea trece prin prova, dar așa ceva bineînțeles că nu se face, așa că dimpotrivă, scoatem din viteză și punem prova pe pupa vaporului. La viteza cu care trece, abaterea e doar de câteva minute, după care ne putem relua cursul.
Timpul s-a scurs și soarele ne luminează de la zenit. Foamea ne încearcă din nou și de comun acord hotărâm să prăjim niște ouă. Deoarece încă suntem în preajma vapoarelor îl lăsăm pe Mike de cart cât timp ne retragem în cabină pentru a pregăti mâncarea.
Înăuntru miroase din nou a motorină. Ridicăm paiolul și constatăm că scurgerile de combustibil au ajuns din nou în santină.
-Acum, că știm consumul, putem estima destul de bine cât combustibil avem în rezervor și nu trebuie să-l mai umplem…
Nu e nimic de făcut, așa că așezăm paiolul la loc și ne vedem de treabă.
După prânz, lenevim. Vântul are tendința să cadă și marea s-a liniștit. Pe sub marginea de întinsură a focului urmăresc un vapor ce ne-o ia în față îndreptându-se spre Turcia.
Un bipăit al telefonului mă anunță că sunt în contact cu lumea. Distanța relativ mică între insule și faptul că undele nu sunt restricționate de relief face ca în aproape toată Egeea să existe semnal GSM. Bâjbăi după telefon. E Constantin, pe Whatsapp: „Să nu mergeți în Turcia. Și nu aproape de graniță”. Tastez: „Nu mergem în Turcia. La Mithymna e aproape de graniță?” Răspuns: „E OK”.
N-avem nici-o intenție să mergem în Turcia. Nu m-am interesat dacă ar fi sau nu ceva de văzut pe acolo, fiindcă formalitățile ar fi prea complicate și nu se justifică. Între Mithymna și coasta Turciei sunt doar cinci mile marine, ceea ce vizual înseamnă „la o aruncătură de bâț”.
Soarele se lasă spre orizont colorând coasta ce e tot mai vizibilă. Deși am studiat în cartea pilot dispunerea cheiului, tot nu mi-e clar unde vom acosta. Mike nu se arată dornic să facă manevra așa că preiau timona și țin prova pe cetatea ce se distinge deja pe coama unui deal. Sunt intrigat de doua dubițe cu radare și antene ce ne așteaptă pe chei, dar când ne apropiem suficient de mult îmi dau seama că nu sunt mașini, ci suprastructurile unor nave militare de dincolo de dig.
Dublăm digul și intrăm în acvatoriu la relanti. În fundul golfului e portul pescăresc unde nu avem ce căuta așa că singura opțiune rămâne digul de larg, în preajma vedetelor militare. Ne apropiem cu babordul și ne legăm la babale prova/pupa, cu un spring în prova: gata, am mai încheiat o traversare!
În lumina apusului, stăm pe piatra caldă a digului cu câte o cutie de Mythos în mână. Ah, ce mult îmi plac aceste acostări de seară, după o zi de sailing! Veniți de nicăieri și fără vreun interes evident, ne permitem să savurăm clipa. Bip-bip! Sanda pe whatsapp: „vă rog să beți fiecare câte un Mythos, cu gândul la mine!”. Bine Sanda, de dragul tău bem și-o bere! Facem o poză drept dovadă și o trimitem pe același canal.
-Mergem în oraș?
-Hai!
Cu aparatele foto în mână și-o haină pe umăr o luăm în lungul digului spre portul pescăresc. Pe puntea unei vedete o uniformă trebăluiește la parâme și felul în care e animată ne atrage atenția. „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”, se justifică bărbații și mai mult, nici croiala cazonă nu poate ascunde. Trec în tandem cu Mike, întorcând doar capul (nu și bustul!), dar îl auzim pe Dorin, care vine în urmă, vorbind ceva în engleză. Mare pușlama! Îl așteptăm în portul pescăresc și când ne ajunge, ține să ne comunice:
-Zice că trebuie să acostăm cu pupa și să mergem cu actele să ne anunțăm la poliție, în oraș.
Cu obișnuita precauție, Mike preia timona. Îl îngrijorează navele, chiar dacă încă sunt departe.
-Alea? îl ironizează Dorin. Oooo ho-ho, până ajung alea la noi…
-E adevărat, dar mărimea, inerția și felul în care se conduc aceste nave le fac să nu ne prea poată ocoli, în plus manevra hotărâtă și din timp, care nu dă emoții, e ceea ce se cheamă „o bună practică marinărească”.
Dorin îmi aduce aminte cum eram și eu cândva. Acum zece ani, când am pus prima dată piciorul pe puntea unui yacht am trăit și eu deziluzia vitezei maxime de 8-9 noduri, m-am întrebat la rândul meu de ce se intră și se iese din port cu încetinitorul și am socotit cam bizară grija de a manevra din timp din calea vapoarelor, însă spre deosebire de Dorin, le-am dat credit oamenilor mării și n-am găsit de cuviință să le spun, de la înălțimea experienței mele de la uscat, că ceea ce fac e exagerat. Având șansa de a fi în preajma lui Constantin, toate aceste lucruri mi-au intrat în sânge și azi realizez șansa pe care am avut-o de a învâța de la un om dedicat mării.
Avem un transcontainer în babord. Poate că dacă am mări turația mașinii i-am putea trece prin prova, dar așa ceva bineînțeles că nu se face, așa că dimpotrivă, scoatem din viteză și punem prova pe pupa vaporului. La viteza cu care trece, abaterea e doar de câteva minute, după care ne putem relua cursul.
Timpul s-a scurs și soarele ne luminează de la zenit. Foamea ne încearcă din nou și de comun acord hotărâm să prăjim niște ouă. Deoarece încă suntem în preajma vapoarelor îl lăsăm pe Mike de cart cât timp ne retragem în cabină pentru a pregăti mâncarea.
Înăuntru miroase din nou a motorină. Ridicăm paiolul și constatăm că scurgerile de combustibil au ajuns din nou în santină.
-Acum, că știm consumul, putem estima destul de bine cât combustibil avem în rezervor și nu trebuie să-l mai umplem…
Nu e nimic de făcut, așa că așezăm paiolul la loc și ne vedem de treabă.
După prânz, lenevim. Vântul are tendința să cadă și marea s-a liniștit. Pe sub marginea de întinsură a focului urmăresc un vapor ce ne-o ia în față îndreptându-se spre Turcia.
Un bipăit al telefonului mă anunță că sunt în contact cu lumea. Distanța relativ mică între insule și faptul că undele nu sunt restricționate de relief face ca în aproape toată Egeea să existe semnal GSM. Bâjbăi după telefon. E Constantin, pe Whatsapp: „Să nu mergeți în Turcia. Și nu aproape de graniță”. Tastez: „Nu mergem în Turcia. La Mithymna e aproape de graniță?” Răspuns: „E OK”.
N-avem nici-o intenție să mergem în Turcia. Nu m-am interesat dacă ar fi sau nu ceva de văzut pe acolo, fiindcă formalitățile ar fi prea complicate și nu se justifică. Între Mithymna și coasta Turciei sunt doar cinci mile marine, ceea ce vizual înseamnă „la o aruncătură de bâț”.
Soarele se lasă spre orizont colorând coasta ce e tot mai vizibilă. Deși am studiat în cartea pilot dispunerea cheiului, tot nu mi-e clar unde vom acosta. Mike nu se arată dornic să facă manevra așa că preiau timona și țin prova pe cetatea ce se distinge deja pe coama unui deal. Sunt intrigat de doua dubițe cu radare și antene ce ne așteaptă pe chei, dar când ne apropiem suficient de mult îmi dau seama că nu sunt mașini, ci suprastructurile unor nave militare de dincolo de dig.
Dublăm digul și intrăm în acvatoriu la relanti. În fundul golfului e portul pescăresc unde nu avem ce căuta așa că singura opțiune rămâne digul de larg, în preajma vedetelor militare. Ne apropiem cu babordul și ne legăm la babale prova/pupa, cu un spring în prova: gata, am mai încheiat o traversare!
În lumina apusului, stăm pe piatra caldă a digului cu câte o cutie de Mythos în mână. Ah, ce mult îmi plac aceste acostări de seară, după o zi de sailing! Veniți de nicăieri și fără vreun interes evident, ne permitem să savurăm clipa. Bip-bip! Sanda pe whatsapp: „vă rog să beți fiecare câte un Mythos, cu gândul la mine!”. Bine Sanda, de dragul tău bem și-o bere! Facem o poză drept dovadă și o trimitem pe același canal.
-Mergem în oraș?
-Hai!
Cu aparatele foto în mână și-o haină pe umăr o luăm în lungul digului spre portul pescăresc. Pe puntea unei vedete o uniformă trebăluiește la parâme și felul în care e animată ne atrage atenția. „Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place”, se justifică bărbații și mai mult, nici croiala cazonă nu poate ascunde. Trec în tandem cu Mike, întorcând doar capul (nu și bustul!), dar îl auzim pe Dorin, care vine în urmă, vorbind ceva în engleză. Mare pușlama! Îl așteptăm în portul pescăresc și când ne ajunge, ține să ne comunice:
-Zice că trebuie să acostăm cu pupa și să mergem cu actele să ne anunțăm la poliție, în oraș.
Ultima editare:
