Povestiri la gura sobei

[CrocodiluDiluDilu]

Până să se mai adune povestirile nautice, in ciuda caldurii de afara, dar corelat cu capitolul de "discuţii pe uscat", am sa postez ritmic câteva din jurnalele unor călătorii. Am să încep cu o tură tangenţială la subiectul maritim, mai precis o călătorie prin Serbia, Muntenegru, Croaţia şi Ungaria. Spun tangenţială cu subiectul maritim deoarece o bună parte s-a desfăşurat pe coasta Dalmată. Nouă ne-a plăcut, sper că voi reuşi să fac să vă placă şi vouă

 

[CrocodiluDiluDilu]

Fuga

La ora 13:20 încalec Baghera (Fordul negru) împreună cu Cosmi şi demarăm din Oradea spre Belgrad. În următoarele 10 zile ne aşteaptă un drum de 2500 km prin România, Serbia, Muntenegru, Croaţia şi Ungaria. Ca pentru a uita de tot ce lăsăm în urmă, înainte de Arad intrăm într-un front de ploaie ce ne solicită la maxim ştergătoarele, apoi în oraş înotăm de-a dreptul.

Până în Timişoara drumul ne e cunoscut, apoi intrăm în marea pată albă ce se extinde peste teritoriul fostei Iugoslavia.
-Unde facem plinul? mă întreabă Cosmina
-În Moraviţa
-Sunt benzinării?
-Sigur. La noi în Borş, nu e benzinărie lângă benzinărie? Aşa e la punctele de trecere a frontierei ...
Moraviţa e o mică localitate pe care o traversăm cât ai bate din palme şi ne trezim în plin câmp, lângă o benzinărie cu aerul de pustietate al unui spagheti western: fără copertine, fără reclame, doar o pistă betonată şi câteva pompe ruginite de pe vremea împuşcatului. Nu clintesc nici-un milimetru piciorul de pe pedala de acceleraţie şi înregistrez toate acestea printr-o uşoară întoarcere a capului. Când privesc din nou înainte am în faţă vameşul român şi bariera punctului de frontieră Moraviţa.
Cobor geamul:
-Benzină ... numai de acolo?
-Da.
-OK, revin.
Întorc Baghera şi o strunesc în aşa zis-a benzinărie construită în pripă probabil pe vremea embargoului. Apare un funcţionar în salopetă ce mânuieşte pistolul (v-am spus că imaginea are aerul unui western) şi sub cerul negru ameninţând cu al treilea diluviu, urmăresc contorul mecanic ce se învârte poticnit. Am senzaţia de capăt al pământului: în spatele benzinăriei o baracă este WC-ul, apoi peisajul este completat de o linie electrică dezafectată, un câmp cu buruieni şi un curcubeu de decor.
Plătesc, revin la punctul vamal şi după un sumar control al paşapoartelor, bariera se ridică şi părăsim România.
Serbia ne întâmpină, fireşte, cu punctul său de trecere a frontierei. Pe vremea când Iugoslavia avea ceva din culorile occidentului, micul trafic dădea de lucru acestui punct vamal, azi însă animaţia e cvasinulă. Paşapoartele ies şi se reântorc prin geamul deschis, la fel actele maşinii şi asigurarea şi suntem liberi. Străbatem o şosea pustie ce se strecoară printre lanurile de floarea soarelui, apoi intrăm în prima localitate şi şoseaua se mai animă, fără a deveni vreodată aglomerată. Asfaltul este excelent şi la ora 19 trecem Dunărea la intrarea în Belgrad.
O privire aeriană aruncată zilele trecute pe Google Earth dă un aer familiar împrejurimilor aşa că rememorând, ies de pe pod pe breteaua din dreapta, fac tot înainte preţ de 2 km până în piaţa cu statuia prinţului Mihai de unde ies prin faţa teatrului de stat şi după alte câteva sute de m am în faţă parcul cetăţii Kalemegdan, ţinta noastră. Combinaţia dintre lucrările la partea carosabilă şi o camionetă ce tractează lent un autoturism ridicat ca parcat neregulamentar mă face să ratez intrarea principală ce beneficiază de parcare (tot de pe Google ştiu) şi încercând să dreg busuiocul ajung la poarta din dos unde opresc în şir cu alte maşini, lângă staţia de tramvai,depăşit de camioneta buclucaşă ce intră alături pe o platformă.
-E bine aici, glumeşte Cosmina, dacă la întoarcere n-o mai găsim pe Baghera, va fi dincolo în parcare.

Poziţionată pe o colină ce domină confluenţa Savei cu Dunărea, cetatea Kalemegdan e astăzi un imens parc/muzeu. Cetatea a jucat un rol crucial în istorie când în 1457 a rezistat cu succes atacului otoman condus de Mehmed al II-lea, victorie considerată salvatoare pentru creştinătate. Însuşi Papa a dat ordin să se tragă clopotele la amiază şi acest obicei s-a perpetuat până în zilele noastre, celebrând victoria lui Ioan Huniade la Belgrad.

Trecem pe sub o poartă spre parcul larg de pe malul Savei. Câteva maşini de luptă medievale dau locului o coloratură istorică. Urmează o a doua poartă şi treptele ce urcă spre zid trecând pe la o mică biserică-magazin asaltată de turişti. Ocolim terasa cu umbreluţe promiţând bere şi după ce trecem de primul şir de fotificaţii nimerim în şanţul cetăţii. Pe sub o nouă poartă trecem şi de al treilea rând de ziduri şi ne regăsim în vârful colinei, în plin fief al îndrăgostiţilor înşiraţi pe meterezele ce oferă imaginea romantică a apusului. Ne aşezăm şi noi pe piatra caldă. urmărind un vapor ce coboară pe Sava, cotind către Dunăre. La confluenţă, o insulă mare e plămânul Belgradului, zonă de agrement cu diverse terenuri de sport, iar dincolo de ea e „novi Beograd”. Ne continuăm plimbarea de-a lungul zidurilor spre partea de vest dominată de o statuie cam comunistă, apoi ieşim din nou în şanţul exterior unde pândesc nişte tunuri vechi medievale ce ne transpun în urmă cu aproape 500 de ani, în timp ce Ioan Huniade şi călugărul franciscan Giovanni Capistrano încercau să încropească o armată în regatul de jos al Ungariei şi Mehmed al II-lea împresura cetatea Belgradului.

Conform documentelor vremii, raportul de forţe era zdrobitor: 7.000 de oameni în cetate, 160.000 de partea asediatorilor. Mehmed a început lupta în 29 iunie printr-un bombardament masiv ce a durat 5 zile, timp în care Huniade şi Capistrano s-au întors cu o armată de circa 40.000 de oameni şi ca primă izbândă, cu ajutorul unei flotile de caravele, au reuşit să spargă blocada navală de pe Dunăre şi să intre în cetatea a cărei ziduri cedaseră deja în mai multe locuri. In 21 iulie, Mehmed a ordonat un atac de noapte ce s-ar fi vrut decisiv. Otomanii au asediat cetatea pătrunzând prin breşele create dar Huniade era pregătit şi a ordonat aruncarea de pe ziduri a chitucilor tăvăliţi prin gudron, care apoi au fost aprinşi. Acolo unde piatra a cedat s-a ridicat un zid de flăcări şi astfel, separaţi de grosul oştirii cei ce pătrunseseră în cetate au fost măcelăriţi. Zorii zilei de 22 iulie aduceau frenezie în tabăra lui Huniade astfel că, ignorând ordinul său, oamenii au ieşit într-un atac spontan ce s-a transformat într-o bătălie adevărată ce nu mai putea fi oprită. Paralizaţi de o teamă inexplicabilă, otomanii dădeau îndărăt. Mehmed însuşi s-a aruncat în luptă împreună cu garda sa de 5.000 de spahii, dar o săgeata l-a rănit grav şi şi-a pierdut cunoştiinţa. Când şi-a revenit, bătălia era pierdută şi de disperare, abia a putut fi împiedicat a se sinucide. Avea 24 de ani!

Azi vechile tunuri sunt doar obiecte de decor, prea puţin băgate în seamă căci la mică distanţă, în şanţul dinspre oraş, muzeul militar în aer liber expune o panoplie mult mai tentantă: tancuri, piese moderne de artilerie, torpile, mine şi chiar şalupe. Trec în revistă divizia eteroclită de blindate, zăbovim pentru câteva imagini nocturne cu bastioanele intrării şi revenim în parcare pe lângă zidul grădinii zoologice ce este acoperit cu drăguţe mozaicuri reprezentănd fauna de dincolo de gard.

​

Baghera e la locul ei şi o pornim înspre gară vis-a-vis de care, într-un apartament de la etajul 6 al unui imobil găsim două locuri libere în 6th Floor Hostel. Hostelul nu este locul ideal în care să te odihneşti, însă în mod cert este un loc cosmopolit, plin de dor de ducă. Recepţia este holul de la intrare tapetat cu hărţile celor mai turistice oraşe din Europa, două camere sunt înţesate cu paturi suprapuse, a treia e pentru petrecerea timpului, cu TV şi internet, mai e o bucătărie şi două băi cu maşină de spălat haine. Desigur, clienţii sunt în marea majoritate tineri din vest cu rucsaci mici, cei mai mulţi în căutarea vieţii de noapte, întorcându-se la ora la care noi facem ochi pregătiţi pentru o nouă zi.

​

- VA URMA -

 

[CrocodiluDiluDilu]

Muntenegru

După un mic dejun în bucătăria hostelului ne luăm bagajele şi coborâm la maşină. Belgradul e scufundat în ceaţă. Zilele trecute, aruncându-mi privirea pe un site meteo am considerat o eroare inexplicabilă icoana de ceaţă de deasupra Belgradului, dar uite că oricât ar fi de incredibil, se poate. Pun ceaţa pe seama fluviului şi cu imaginea Google Earth în minte ies pe lângă gară şi mă înscriu pe şoseaua ce urmăreşte malul Savei.

În scurt timp apare şi pasajul suspendat ce trebuie să mă scoată la stânga şi urcăm mereu prin ceaţa ce nu mai dispare. De astă dată traficul e intens. Străbatem o zonă înaltă, cu aer montan, presărată cu reşedinţe de vară şi abia după 60 de km scăpăm de ceaţă, la intrarea într-un defileu destul de pitoresc. În Titovo schimbăm direcţia şi urcăm spre Zlatibor o zonă de schi nu foarte înaltă. Oprim pentru câteva minute în parcarea unui popas turistic de pe malul unui mare lac de acumulare şi auzim vorbindu-se româneşte: sunt cinci tineri din Cluj pe motociclete, opriţi ca şi noi pentru panoramă.

*********** Dealungul drumului, am remarcat desele panouri indicând deviaţii spre obiective turistice locale, în majoritatea cazurilor mănăstiri şi fiindcă la hostel mi-a picat în mână o vedere cu mănăstirea Studenica ce trebuie să fie pe o deviaţie de la şoseaua noastră, hotărâm să ne vârâm puţin nasul în interes turistic. Din păcate în Prijepolje ratăm deviaţia şi cum suntem la un pas de Jabuka, punctul de trecere în Muntenegru nu ne mai întoarcem.

*********** Punctul vamal constă din câteva gherete prăpădite animate de doi-trei soldaţi ce după un sumar control al paşapoartelor şi al actelor maşinii ne fac semn să trecem. Suntem în Muntenegru!
*********** De cum am schimbat ţara s-a schimbat brusc şi peisajul. Am intrat pe calcare şi străbatem un frumos platou *presărat ba cu bolovani albi, ba cu câte o casă. E trecut de amiază şi purceluşul din stomac cam guiţă aşa că oprim şi retraşi pe un dâmb desfacem bucatele, apoi ne facem siesta frunzărind nişte ziare. Suntem în concediu peisajul îmbie la tihnă şi trece o oră bună până ce o luăm din loc dar n-apuc să accelerez ca lumea când ne trezim într-un nou punct de trecere a frontierei. Aoleu, trecusem de Serbia dar n-am intrat în Muntenegru! Îmi închipui cum poliţaiul sârb vorbeşte prin walkie-talkie cu fratele muntenegrean:
*********** -Şi zici că Fordul negru n-a ajuns la voi? Cum măi, că de la noi a plecat de o oră …
*********** În realitate nu ne are nimeni grija. Paşapoartele ies şi intră şi după ce trecem de vameş apare o tanti în uniformă, cu ecuson şi tot tacâmul ce se apropie parcă ezitând, cu o vignetă.
-Ecotaxa, ne explică cu importanţă.
Importantă sau nu, pe ea scrie 10 Euro şi în timp ce achit, Cosmina aranjează noul tablou în galeria de artă de pe parbriz. Acum suntem cu adevărat în Muntenegru!
Pornim mai departe printr-un peisaj de platou, asemănător pe undeva cu Munţii Apuseni. În scurt timp ajungem deasupra unei cariere fantastice şi intrăm în localitatea Pljevlja. Pe un stâlp sunt câteva indicatoare pe care în viteză abia apuc să le remarc şi opresc pe o străduţă lăturalnică de unde mă întorc să le citesc. Nu departe zăresc un magazinaş gen ABC şi cum e sâmbătă şi pâinea e pe sfârşite, îmi spun că n-ar fi rău să fac aprovizionarea. Intru şi pe tejghea zăresc două franzele pe care un tânăr tocmai le achită. Ştiu din poveşti că deşi Muntenegru nu are nimic de-a face cu Uniunea Europeană, foloseşte euro ca monedă, dar dintr-o dată, aici în magazin, mi se pare neverosimil şi mă ridic pe vârfuri să văd peste umărul tânărului cu ce plăteşte: euro!!!
Omul îşi ia pungile şi iese iar eu caut în zadar nişte pâine pe raft ca să pot mima către ea. Încerc să explic în engleză dar e inutil şi atunci arăt cu degetul ieşirea şi locul de pe tejghea în care au stat cele 2 franzele. Degeaba. Mă scarpin după ureche şi-mi vine în minte ideea salvatoare: iau pixul de pe tejghea şi pe o bucată de hârtie desenez o franzelă ca-n reclamele pictate de pe vremea lui Ceauşescu.
-Hlieb! se luminează vânzătoarea
-Hlieb, aprob eu. Două … şi ridic degetele în semn de victorie.
-Tva, îmi traduce ea.
Scoate de sub tejghea două franzele pufoase pentru care plătesc 1 euro şi cu asta termin cumpărăturile şi revin triumfător la maşină.
Ieşim din Pljevlja pe un drum bombardat aflat în lucru, mai şerpuim câţiva km pe platou după care coborâm serpentinat în adânca vale a Tarei. La capetele podului ce traversează valea există mici parcări în care puţinele maşini, în majoritatea covârşitoare cu numere străine, opresc pentru vizită şi poze. Tara este cel mai adânc canion european şi imaginea podului, dar mai ales cea de pe pod este măreaţă.

Privire în jos de pe pod

Mai departe drumul urcă din greu celălalt versant al văii şi odată ieşit pe buza platoului ne dezvăluie silueta masivă a unor vârfuri serioase: e masivul Durmitor, ţinta noastră. În scurt timp intrăm în staţiunea montană Zabljak şi urmând un indicator cu săgeată spre camping ajungem pe aleea asfaltată ce se îndreaptă spre Crno Jezero (Lacul Negru). Înghesuială. Maşini. E sâmbătă seara şi aleea e boulevard! O barieră blochează accesul auto în parcul naţional dar drumul spre campingul Ivan Do o ia pe lângă şi iată-ne ajunşi. Până aici am făcut 723 de km.
Instalăm cortul, mâncăm şi ne pregătim de o plimbare pe malul lacului. Revenim la barieră şi dăm să trecem când suntem strigaţi dintr-o gheretă.
-Tickets!

Aha! Plimbarea costă 2 euro/persoană. N-ar fi fost nici cea mai mică problemă să ieşim prin pădure dincolo de barieră dar dacă n-am ştiut şpilul îi vărs omului în palmă monedele solicitate şi cu biletele color în buzunar ne continuăm plimbarea.
Crno Jezero este un mare lac, gâtuit în formă de 8. Vârful Meded ce se oglindeşte în apa sa, precum şi toate celelalte vârfuri ce închid orizontul, îi pun valoare frumuseţea. O cabană restaurant, pontonul cu bărci de închiriat şi câteva băncuţe presărate ici colo pe mal umanizează locul. Facem un ocol complet pe poteca amenajată uneori cu trepte săpate în stâncă şi odată cu înserarea revenim la cortul roşu.

În jurul campingului sunt presărate căsuţe de vacanţă pe terasele cărora lumea ia masa sau sporovăie în tot felul de limbi. Nu toate sunt terminate: prin geamurile deschise se aud zgomote de rotopercutor şi de aspirator. Mulţi maghiari şi polonezi, ba de pe o terasă prindem cuvinte româneşti şi zărim o maşină cu număr de Tulcea. Adormim uşor în această ambianţă internaţională.

 

[CrocodiluDiluDilu]

Sus, sus, sus, la munte sus ...

Leo şi cu Lia, prietenii noştri din Oradea, n-au apărut. Când i-am sunat aseară erau la circa 100 de km distanţă şi preconizau să înopteze în preajma Tarei. Vremea e închisă şi un plafon cenuşiu nu lasă speranţe de vreme bună, noi însă ieşim în faţa cortului pentru micul dejun şi plănuim o tură pe sus.
Durmitorul e un masiv calcaros, restrâns ca suprafaţă, astfel că două zile sunt suficiente pentru ai străbate traseele importante. Pentru azi plănuim un circuit pe faţa dinspre Zabljak, urmând ca mâine să îl ocolim cu maşina şi să atacăm cel mai înalt vârf, Bobotov Kuk (2523m), pe uşa din dos.
Avem deja experienţă cu intrarea în parcul naţional aşa că la adăpostul pădurii ieşim la aleea asfaltată dincolo de barieră. Deşi e duminică, din cauza orei matinale, nu e nici urmă de turist. Ajungem aproape de Crno Jezero şi de departe zărim un ranger verde pregătindu-se să ne iasă în întâmpinare.
-Hai să intrăm în pădure, propune Cosmina, sugerând o scurtătură spre intrarea în traseu.
-Nu, ar fi prea bătător la ochi.
Aşa că ne continuăm drumul, spre rangerul ce într-adevăr ne abordează. Nu mă prefac deloc atunci când îi sugerez că nu înţeleg ce vrea, dar când pomeneşte de tickets, mai nu mă pocnesc cu mâna peste frunte şi foarte cooperant caut prin geanta foto biletele cu data de ieri pe verso. Din fericire tipul nu este un scorţos şi odată ce le vede prin plasa buzunarului îmi face semn că nu mai e nevoie să le scot, suntem bineveniţi.
O luăm în stânga şi în scurt timp intrăm în traseu. Traseele Durmitorului sunt marcate cu un singur semn, cerc roşu umplut cu alb, completat la bifurcaţii cu o săgeată sau, la schimbările de direcţie, cu o liniuţă orientată corespunzător. La intrările în traseu apar indicatoare din lemn sau, în zona alpină, inscripţii pe stâncă, însă în intersecţii, marcajul unic poate produce confuzii.
Urcăm prin pădure spre vârful Meded, uriaşul bulgăre de calcar ce domină Crno Jezero. Avem de urcat câteva sute de m şi răsuflăm uşuraţi abia când ajungem în căldarea Velika kalica. Putem urca pieptiş pe vârf dar fiindcă plafonul negru a coborât lent ascunzând linia crestei, optăm pentru continuarea traseului pe vale, spre refugiul din capătul ei.

​

Traseul are un oarecare aer alpin. Căldarea, de dimensiuni apreciabile, mai adăposteşte încă petece de zăpadă tasată, alternând cu grohotişuri nesfârşite ce curg de la baza pereţilor brăzdaţi de lapiezuri. Până la refugiu mai facem circa 40 de minute şi când ajungem constatăm că norii negri au închis orizontul şi vin spre noi. E ora 12 aşa că întindem bucatele şi ne ospătăm, apoi vizităm refugiul construit sub formă de tunel, apreciind grija cu care a fost gândit. Chiar dacă spaţiul este mic, refugiul este compartimentat într-un hol de intrare dotat cu rafturi pentru rucsaci şi o încăpere cu masă, scaune şi priciuri. Prin compartimentare şi mobilare fiecare loc este folosit judicios, ceea ce oferă un aer primitor. Mai mult decât atât, interiorul din lemn este lucrat îngrijit, cu atenţie la detaliu, iar exteriorul îmbrăcat în tablă zincată este pus la pământ şi chiar are două paratrăznete scurte.

Avem timp să observăm toate aceste lucruri căci a început o ploaie mocănească de care ne adăpostim înăuntru. Picotim o jumătate de oră pe lângă un pachet cu biscuiţi, apoi se aud glasuri: un grup coboară din şaua de legătură cu valea Lokvice. Ploaia pare să se fi oprit şi plafonul s-a mai ridicat aşa că, învioraţi, o pornim şi noi în sus. Nu e ziua norocoasă: plafonul se lasă din nou şi ne trezim în plină ceaţă. În aceste condiţii urcuşul pe Meded devine inutil şi coborâm dincolo, în Lokvice. Cu fiecare metru coborât vizibilitatea creşte însă dăm de altă dandana: picură. La început firav, apoi tot mai intens până ce ne trezim mărşăluind prin ploaie. Pe hartă traseul nostru ar fi fost mai lung dar în noile condiţii coborâm fără regrete pe vale şi la ora 16 ajungem înapoi la Ivan Do unde chiar la intrare zărim Suzuki roşu cu număr de Bihor şi cortul Eureka ţinând companie igloolui nostru, însă nici urmă de locatari. Ploaia s-a oprit şi chiar dacă pe creste, zdrenţe albicioase ascund zona înaltă, vremea pare să se îndrepte.

Spre seară apar şi prietenii noştri. După cum bănuiam au fost la Crno Jezero unde s-au plimbat cu barca şi au făcut consumaţie la restaurant. Întinşi pe izolire petrecem o seară plăcută pe marginea unei beri şi-a unei supe la plic ce găseşte cele mai ingenioase soluţii pentru a evada din oală.
Oare ce vreme vom avea mâine?

-VA URMA-

 

[CrocodiluDiluDilu]

Farmecul uscatului

Dimineaţa aduce vreme bună. Roua abundentă a udat cortul ca după furtună şi până îl vede un pic soarele fug pe deal să fac câteva panorame.
Orădenii, în echipă cu prietenii din Bucureşti cu care au venit, se pregătesc pentru o tură de două zile: vor să lase maşinile în camping şi cu bagaje uşoare să urce Mededul, după care să treacă creasta, să ajungă pe Bobotov Kuk şi să înnopteze în valea de dincolo de vârf, lîngă lacul Scrska. Noi am făcut de bine de rău o incursiune prin zona Mededului aşa că împachetăm, plătim campingul (16 Euro – oameni, cort şi maşină pentru 2 nopţi) şi după ce ne urăm vreme bună, la volanul Bagherei traversăm Zabljakul pentru a prinde drumul de contur al Durmitorului. E o zi exact cum mi-am dorit, cu cer de cerneală dincolo de filtrul de polarizare şi cumuluşi bucălaţi ca-n luna mai. Drumul căutat, deşi asfaltat şi fără cea mai mică groapă, este doar cu câţiva zeci de centimetri mai lat decât coapsele Bagherei aşa că nu mă simt în largul meu: ba îmi suflă-n ceafă un jeep grăbit, ba dau nas în nas cu vre-unul ce vine din faţă, ba tocmai când mă opresc să fac o fotografie apare cineva şi trebuie să plec.

Găsim o platformă de parcare lângă un mic deal de pe vârful căruia culmile albe ale Durmitorului se văd nemaipomenit şi în acest decor armonios hotărâm să luăm micul dejun. Scoatem iaurturile şi cornurile luate din Zabljak (buuuune!) şi printre înghiţituri, în loc de tacâmuri mânuiesc Canonul. Ştiu, sunt incurabil, dar peisajul ăsta nu-mi dă pace! Aşa cum în India am avut revelaţia templelor din marmură, în faţa crestelor albe ale Durmitorului realizez că cei mai fotogenici munţi pe care i-am văzut (Dolomiţii şi Pirineii) au fost munţi calcaroşi.
Cu burta pusă la cale străbatem cu “a doua” acest drum fantastic, oprind pentru fotografii ori de câte ori vreo mică platformă îmi oferă posibilitatea de a ieşi măcar cu 2 roţi de pe carosabil. Peregrinarea pe la poale îmi oferă perspectiva “de afară” pe care nu o am pe trasee şi vremea excelentă vine să completeze peisajul: ce mi-aş fi putut dori mai mult?

Găsim loc pentru maşină într-o mică parcare ce domină 2-3 serpentine şi cu rucsaci minimali pornim într-o tură de 5-6 ore spre Bobotov Kuk. După ce urcă o pajişte înclinată poteca se strecoară pe la baza unui perete, apoi prinde un brâu ascendent şi iese într-o mică şa de unde se zăreşte o tabără de corturi. Căutăm din ochi sursa de apă, dar nu o găsim aici, ci mult mai jos: pe o stâncă ce străjuieşte poteca apare o săgeată lângă cuvântul IZVOR. *PET-ul din rucsac e încă plin aşa că nu ne abatem din traseu, mai ales că drept în faţă zărim despicătura în V a şeii Sarnar şi impresionant, simbolul Durmitorului, vârful Stit cu brâurile lui frânte de calcar. Urmează micuţul iezer Zeleni, apoi derivaţia spre vârful Bobotov ce atacă frontal o pantă grea. Sub soarele amiezei urcuşul pare interminabil.

-Mai e mult până la Habacuc ăsta? mă întreabă Cosmina.
Ieşim într-o şa cu largi perspective asupra Zabljakului şi a feţelor nordice, apoi ocolind prin spate, marcajul ne conduce pe vârf răsucindu-ne într-un fel de spirală. Deşi lumea vorbeşte că pe ultima porţiune urcuşul e dificil, nu întâlnim nici o piedică şi la ora 14:15 trântim rucsacii pe vârful Bobotov, la 2523m. Mai departe creasta este destul de accidentată aşa că mă bucur că trebuie să ne întoarcem, nu înainte de a ne trage sufletul şi de a savura depărtările într-un tur de orizont. Dinspre Tara apar nori de ploaie. Identificăm cărarea ce coboară la şosea şerpuind printre calcare, apoi ca ultim act îl rugăm pe un băiat să ne facă o fotografie şi ne dăm duşi.

La ora 17 suntem din nou în şosea, de astă dată la aproximativ 5 km de parcarea în care am lăsat-o pe Baghera. Cu toate că norii se adună, asfaltul încins ne moaie şi paşii ne sunt din ce în ce mai mici.

Pe ultimele sute de m trebuie să înfruntăm serpentinele. Nu ne simţim destoinici să le tăiem într-un urcuş frontal aşa că mai pe iarbă, mai pe asfalt, cu chiu cu vai ajungem în parcare.
-Ce facem mai departe?
Habar nu avem. E ora 18, prea devreme pentru a întinde cortul şi prea târziu pentru a pleca spre mare. Amânăm decizia în timp ce un tip se apropie de noi şi ne roagă să-l luăm, împreună cu prietena lui, până în staţiune. Îmi aminteşte de vremurile când colindam şi noi cu speranţa în autostop, aşa că acceptăm: vom merge în Zabljak, apoi vom mai vedea. Cei doi sunt polonezi. Au fost şi în România, prin Padiş şi Retezat şi le-a plăcut: anul viitor vor să mai vină!

Pe drumul de întoarcere se dezlănţuie potopul, dar după o răpăială intensă se luminează şi soarele îşi reintră în drepturi. Într-o atmosferă veselă parcăm în centrul Zabljakului, le urăm drum bun polonezilor şi ne hotărâm să plecăm spre mare. Cu harta în mână mă îndrept spre un poliţai ce dirijează circulaţia, cu intenţia de a mă dumiri asupra ieşirii din staţiune. Omul tocmai a oprit un camion aşa că stau pe bordură urmărind acţiunea. Prin geamul deschis iese şi se reântoarce permisul, apoi actele maşinii, apoi actele mărfurilor. Poliţistul e foarte serios, Doamne fereşte să nu fie în regulă ceva. Merge în spate şi se uită la cei câţiva paleţi cu materiale de construcţii, apoi cere să verifice semnalizarea. Pe mine mă exasperează deja! În spate s-a strâns o coloană de maşini dar nici una nu îndrăzneşte să claxoneze . Poliţaiul revine în faţă şi cere din nou să vadă semnalizarea. De astă dată seriozitatea e lăsată deoparte şi un zâmbet i se lăţeşte pe faţă: nu se aprinde ceva. Şoferul se dă jos să vadă cu ochii lui. Destul. Îmi iau harta şi mă informez* la o vânzătoare dintr-un magazin fără clienţi, apoi plecăm.
Drumul spre Niksic e blocat de nişte utilaje ce-l scurmă cât vezi cu ochii şi o săgeată indică o deviere. Până la primul sat panglica de asfalt e îngustă ca drumul de contur al Durmitorului, apoi nimeresc într-o răscruce nesemnalizată unde nu ştiu încotro s-o apuc. Îi dau tot înainte şi drumul (la fel de îngust) ne suie pe culmea unui deal de unde zăresc pe vale o şosea parcă mai lată şi mai circulată. Întoarcem până la intersecţie şi o luăm pe vale. Ne-am cam înşelat, şi aici drumul e la fel de îngust. Îi dăm tot înainte pe şoseaua plină de curbe: bine că traficul e cvasinul. Kilometri se scurg unul după altul şi nu-mi vine să cred că un drum către un mare oraş poate arăta ca o alee, însă nu avem de la cine să culegem informaţii şi mergem mai departe. Nici urmă de indicatoare sau borne kilometrice, apoi intrăm într-un sat risipit şi oprim în faţa unei curţi unde zărim o femeie. Cobor geamul:
-Niksic?
-Bravo! Bravo! Şi gestul îndeamnă tot înainte.
Dincolo de certitudinea că nu suntem pierduţi, modul în care am fost felicitaţi pentru alegerea corectă ne binedispune şi când unul, când altul, o imităm pe femeie, fără a ne da seama că de fapt ea spusese “pravo”, adică “drept”, dacă se poate spune aşa ceva pe drumurile întortocheate ale Muntenegrului. În continuare curbele se succed foarte strâns ceea ce face ca orice întâlnire cu maşinile din faţă să fie în viraj, în plus am intrat prin pădure şi nu e vizibilitate, aşa că rareori ajung la 40km/h. Drumul în miniatură şi viteza redusă îmi creează impresia că sunt la volanul unei maşinuţe dintr-un parc de distracţii. E grozav, cu condiţia să nu te grăbeşti. De pe platou drumul coboară odată cu înserarea într-o vale adâncă. Suntem la Savnik. În centrul localităţii dăm peste un hotel cu mutră de han turistic şi tânjind după un duş şi un pat comod, luăm o cameră la etaj.

-VA URMA-

 

[CrocodiluDiluDilu]

Mic dejun cu bucluc

Dimineaţa ne trezim binedispuşi şi cum avem micul dejun inclus în preţ, coborâm la sala de mese, la ora asta pustie. Luăm loc la o masă şi apare un chelner:
-Coffee? Tea?
Comandăm din fiecare câte una şi aşteptăm, cam nerăbdători, să ni le aducă. În sfârşit apar. Chelnerul ni le aşează înainte ca pe o mare ispravă şi dispare înainte de a pomeni ceva de mâncare.
-Cam ciudat, zice Cosmina, în mod normal astea le-ar fi adus după ... Eu cred că ăsta e tot micul dejun.
Sorbim lichidele fierbinţi în timp ce în sală intră un cuplu mai în vârstă, după vorbă francezi. Noi ne vedem de ceştile noastre, ei se aşează la o altă masă şi ca împins de un resort apare chelnerul binevoitor:
-Coffee? Tea?
În timp ce sunt servite ceaiurile francezilor, sala se mai animă cu un grup de 4 tineri şi chelnerul mai aduce cu copy/paste câteva ceşcuţe aburind. E clar că ăsta e tot micul nostru dejun aşa că mă ridic …
-Breakfast? mă întreabă chelnerul peste mese
Întrebarea m-a luat complet prin surprindere dar îmi revin iute din uimire şi confirm.
-Mermelad?
Aş fi preferat ceva mai cu colesterol dar până la urmă, din bogata ofertă, aleg …
-Mermelad!
Dispare mai iute decât duhul din lampa lui Aladin şi se întoarce cu două farfurioare în care o unghie de unt pluteşte într-o băltuţă gălbuie. În timp ce savurăm dulceaţa de piersici, e rândul francezilor. M-ar putea lăsa pe mine să continui:
-Breakfast?
Francezii consimt.
-Hot dog?
Na, că m-a lăsat mască!!! Meniul nu lasă loc de alternativă dar cum perspectiva câinelui fierbinte nu-i ademeneşte, se uită muţeşte la chelner
-Mermelad?
Aşa mai merge. Chiar şi francezilor le sună mai plăcut şi se hotărăsc pentru “mermelada” ce apare imediat. E rândul tinerilor:
-Mermelad?
Nu!
-Hot dog?
Pentru unul merge hot dog-ul, ceilalţi ezită.
-Omlet?
Ha?
-Şuncă? continuă chelnerul
Măi, măi! Omul ăsta e plin de surprize! Lingem farfurioarele de ultimele dungi de gem când chelnerul surpriză defilează cu delicatesele tinerilor, lăsând ca într-o doară pe masa noastră un colţ de hârtie, rupt dintr-un caiet cu pătrăţele, pe care scrie îngrijit cu pixul: 1 coffe – 0,6 Euro, 1 tea – 0,65 Euro, Total: 1,25 Euro. Nu pot decât să mă amuz! Foaia cu pătrăţele face victime şi la celelalte mese: tânărul în faţa căreia este plasată discret rămâne cu lingura la jumătatea drumului spre gură, într-o mişcare ancrasată pentru o lungă perioadă de timp. Ochii ţintesc la bucata de hârtie exprimând nedumerire în timp ce gura, nemaiprimindu-şi obolul, e uitată deschisă. Am văzut destule aşa că ne recuperăm paşapoartele de la recepţie şi plecăm mai departe.
E o zi frumoasă cu soare deja dogoritor. În serpentine dese ieşim din fundul văii pe un platou calcaros. Drumul e tot îngust dar aici există spaţiu suficient pe margine aşa că din când în când opresc pentru fotografii.

Sus, pe platourile calcaroase

Casă tradiţională

Podul de la Niksik
​

În scurt timp ajungem în Niksic. La prima benzinărie facem plinul (1,1 Euro litrul), intrăm la un supermarket pentru a reface stocul de iaurt şi ieşim spre Podgorica pe un străvechi pod de piatră, dincolo de care o intersecţie ridică semne de întrebare asupra direcţiei de urmat. Dăm cu banul (mental) şi ne trezim în scurt timp urcând un drum (îngust), în serpentine strânse. Ne e din ce în ce mai clar că n-am optat pentru direcţia corectă şi deocamdată oprim pentru prânz la umbra unor ruine din piatră. Soarele îşi face de cap. Pentru latitudinea noastră, expresia deşertului e dată de atmosfera acestor locuri: tufe pline de spini, bolovani de calcar calcinaţi, greieri ţârâind neântrerupt. Undeva deasupra se zăreşte o bisericuţă dar aerul condiţionat al Bagherei e parcă mai atracţios şi plecăm mai departe până într-o altă intersecţie unde, de astă dată, un indicator ne lămureşte: în stânga mănăstirea Ostrog, în dreapta Podgorica. Auzisem de mănăstirea Ostrog aşezată ca un cuib de vulturi sub o falnică faleză şi dacă tot am ratat Studenica, ne-am hotărât să ne abatem până la ea: de astă dată drumul avea o lăţime normală, asfaltul era OK, de ce nu? Ce a urmat a fost cea mai mare ţeapă luată în Muntenegru.

Drumul spre Ostrog​

Imaginea idealizată a drumului facil n-a ţinut mult şi după doar câţiva km ne-am trezit bară la bară pe un alt drum îngust, pe deasupra şi bombardat, ba mişcându-ne cu 20 de km/h, ba dând prioritate maşinilor din sens opus. De obicei drumurile înguste ale Muntenegrului sunt aproape pustii dar ăsta era intens circulat, şi mai mult, fiind tăiat pe curbă de nivel într-un versant abrupt, ne dădea senzaţii tari: neavând parapeţi, mă lăsa să ies cu roţile până pe muchie. Pentru mine, aşezat spre axul drumului, nu părea cine ştie ce, dar Cosmina ce vedea pe parbriz semnul de începător iar în dreapta “space, the last frontier” se încleşta cu disperare de mânerul portierei. Eram, cum s-ar zice, “pe ţeavă” aşa că nu ne puteam întoarce şi am continuat încă vreo 10 km, până într-o parcare plină ochi cu maşini, restaurante şi tarabe cu artizanat. Se verifica încă o dată că obiectivele turistice super mediatizate sunt distruse chiar de mulţimea ce vine să le vadă aşa că ne-am înscris fără regret pe drumul de întoarcere, ceva mai puţin stresant deoarece acum aveam parte de banda dinspre versant. Am pierdut aproape o oră cu această tentativă şi ne-am simţit cu adevărat salvaţi când ne-am vărsat în şoseaua Niksic – Podgorica pe care se circulă cu 100 km/h.

În loc de mănăstire, ne-am mulţumit să vizităm bisericuţa dintr-un sat​

-VA URMA-

 

[Florio]

Foarte meticulos, Crocodilu'
Iar zicerea lui are ceva din Vlad Musatescu.
Sa ne traiasca, sa ne mai fericeasca in felul asta documentar-artistic cu suport foto de calitate

 

[CrocodiluDiluDilu]

Ne lipseşte caiacul

După încă o oră de parcurs-viteză, înainte de Podgorica o facem la dreapta, spre Cetinje, şi intrăm brusc într-un front de ploaie. Pânza de apă e atât de deasă încât ştergătoarele abia fac faţă şi ca să nu ne oprim de-a dreptul, ne târâm în coloană cu 30-40 de km/h. În scurt timp ieşim din şoseaua principală pe un nou drum îngust ce şerpuieşte în coborâre spre rezervaţia lacului Skadar şi realizăm că suntem parcă teleportaţi într-o altă lume. Aici asfaltul e uscat, soarele dogoreşte iar tufele cu ghimpi au invadat fiecare milimetru pătrat. Oprim într-o încropitură de refugiu să aruncăm o privire la cursul meandrat al unui râu ce se varsă în lacul Skadar.

În ţârâitul netulburat al cicadelor admirăm un bizar amestec de deltă cu munte: valea îngustă şi meandrată, flancată de pereţi abrupţi de calcar e umplută din perete în perete de mlaştini şi nuferi, iar pe axul canalului, pânza albastră de apă, curăţată şi marcată cu jaloane, e folosită pentru navigaţia de agrement. Cu dese opriri ajungem în localitatea din amonte, Rijeca Crnojevica. Un aer liniştitor, de loc uitat de timp, pluteşte magic peste aceste locuri.

Bărci şi submarine​

În centrul localităţii, de pe podul înalt cu arcade de piatră copiii plonjează în râul curat, casele din piatră au ceva arhaic în ele şi ne oprim la o terasă umbrită de pe mal unde consumăm o uriaşă salată grecească cu roşii, castraveţi, brânză sărată şi masline. Fascinaţi de acest loc încântător hotărâm să nu ieşim la şoseaua mare spre Cetinje, ci să continum parcursul pe drumuri înguste şi şerpuite spre Virpazar. Dacă la Ostrog ne plângeam de aglomeraţie, aici suntem ca în singurătatea junglei şi asemănările nu se opresc aici. Lăsată în voia ei, vegetaţia tinde să cotropească totul: prin crăpăturile asfaltului ţâşnesc smocuri de iarbă iar „zidurile” de vegetaţie tind să îngusteze culoarul rutier. O întâlnire auto în aceste locuri se rezolvă cu marşarier până în locuri mai largi şi chiar trebuie să facem astfel loc unei Zastava trăgând o remorcuţă pe care e legat cu funii un măgăruş. Atunci când drumul iese pe versant, avem panorama aproape maritimă a imensului lac Skadar, a cărui culoare vecină cu a cerului maschează orizontul.

Părăsim aceste locuri tulburătoare şi ne vărsăm în şoseaua intens circulată ce ajunge aici de la Podgorica travesând lacul Skadar pe un pod lung. Enervată de prea desele opriri Baghera rulează mulţumită pe pista impecabilă de asfalt, în timp ce aparatul foto îşi regăseşte liniştea în poşeta lui (ciudat de fierbinte). Ieşirea spre mare se poate face prin tunelul ce perforează muntele, sau pe deasupra lui, pe serpentine, dar suntem prea puţin atenţi la indicaţiile rutiere şi contrar dorinţei noastre realizăm că am ajuns în faţa tunelului când drumul se lăţeşte şi apar ghişeele de plată. Traversarea prin tunel costă 2,5 Euro şi când bag mâna în poşeta foto după monede dau mâna cu efectul Joule: acumulatorii de schimb sau amestecat cu mărunţişul european şi scurtcircuitul s-a lăsat cu bănuţi fierbinţi, mânjiţi cu plastic topit, pe care, săltându-i dintr-o mână în alta, îi eliberez în palma funcţionarului de la ghişeu. N-am timp să mă îngrijesc de soarta acumulatorilor fiindcă e coadă după mine aşa că îi arunc pe covoraşul de sub pedale şi cu 80 de km/h traversăm tunelul lung de mai bine de 5 km. Pentru cei obişnuiţi cu tunelul de pe Transfăgărăşan trebuie spus că aici e altceva: betonul e perfect, fără fisuri şi fără infiltraţii, iluminatul e impecabil, asfaltul la fel şi peste tot, afişoare cu LED-uri te avertizează sau te îndrumă în ceea ce priveşte chestiuni legate de trafic. În scurt timp, această cale modernă ne scoate la Petrovac, pe malul Adriaticii.
După tărâmul vrăjit al rezervaţiei Skadar, şoseaua de coastă ne sperie de-a dreptul. Traficul este obstrucţionat de lungile şiruri de maşini parcate în dreptul plajelor, printre care se scurg trupuri blegite de soare, în şlapi şi costume de baie. Aoleu mami, unde am ajuns? Hotărât lucru, nu suntem fanii acestor concedii maritime şi ajunşi în Bar cotim din nou spre munte, pe urma săgeţii ce ţinteşte spre vechea cetate.
Drumul spre poarta principală trece printr-o uliţă „medievală” ticsită cu momeli turistice: restaurante, terase şi artizanat. Pentru doar 1 Euro avem acces dincolo de poartă şi ne pierdem printre vechile uliţe, pe treptele donjonului, printre ruine, pe terasele cu adăposturi de tragere, prin biserica sau pe sub zidurile de incintă ale cetăţii. În spate muntele inaccesibil, în faţă marea pe care veneau corabiile invadatorilor. Muntenegru are faima unui stat cu lungi perioade de autonomie. Italienii i-au spus Monte Negro, adică Munţii Negri, datorită faptului că erau împăduriţi (eu aş spune mai degrabă acoperiţi cu vegetaţie, căci altfel, fiind din calcar sunt de-a dreptul albi). Ocupând un teritoriu muntos, pe deasupra împădurit şi deci lipsit de căi largi de circulaţie (situaţie perpetuată în bună parte până în zilele noastre), nici nu e de mirare că nu a fost prea râvnit. În primul război mondial luptă alături de Serbia şi de aliaţii ei. În 1916 capitulează în faţa armatelor austroungare şi în 1918 este anexată Serbiei pierzându-şi independenţa, situaţie este restabilită abia în 2006 odată cu destrămarea Iugoslaviei.

Printre zidurile vechi ţârâie telefonul. Fred care a plecat cu câteva zile înaintea noastră hai hui prin balcani a ajuns la Ulcinj via Bulgaria, Grecia, Albania. Pe de altă parte, Leo, Lia şi restul echipei au descins în Petrovac. Hotărâm să luăm drumul Ulcinjului şi coborâm din nou în Bar. E prea multă înghesuială pentru gustul nostru.
La Ulcinj ajungem odată cu înserarea. Străzile sunt pline ochi cu oameni în vacanţă şi ne găsim greu cu Fred. Ieşim spre suburbii, tocmim o cameră pentru 30 de Euro şi ieşim la o pizza pe marginea căreia ne povestim călătoriile. A fost o zi plină dar gata, de mâine chiar suntem în vacanţă!

-VA URMA-

 

[CrocodiluDiluDilu]

Foarte meticulos, Crocodilu'
Iar zicerea lui are ceva din Vlad Musatescu.
Sa ne traiasca, sa ne mai fericeasca in felul asta documentar-artistic cu suport foto de calitate

După cum vezi, călătoria continuă!

 

[CrocodiluDiluDilu]

Litoralul Muntenegrului

Ca de obicei mă trezesc primul şi ies pe terasă. Camera închiriată se află pe vârful unui deal ce se prăvale în pantă abuptă spre mare şi de la înălţimea ei scrutez orizontul maritim populat de câteva pânze. Mută şi inodoră, senzaţia nu este totuşi destul de puternică pentru a mă întreba de ce nu am branhii aşa că pierd momentul întrebărilor existenţiale şi mult mai atent la propriul stomac cobor la magazinul de peste drum pentru tradiţionalele iaurturi.

Cum spuneam, echipa mea mai doarme încă aşa că la ora asta nu pot discuta decât cu Baghera. Deschid capota şi mă uit în barul motorului: damigeana cu lichid de răcire e abia începută, halba cu lichidul servo are nivelul normal, din lichidul de frână n-a servit nimeni, niciodată. Motorul ăsta chiar nu are nici-un viciu? Îmi trece prin minte un gând mişelesc şi cu un zâmbet maliţios trag joja butoiului cu ulei: stai aşa! O şterg, o mai înmoi odată şi conchid că seara, pe ascuns, Baghera a băut ulei, dar nu-i zic nimic, trântesc capota şi ca într-o doară citesc din cartea tehnică ca şi cum ar fi o revistă de femei (după care toţi bărbaţii se dau în vânt).
Repet scena cu scrutatul mării de pe terasă, de astă dată acompaniat de Cosmi, Fred şi iaurturi, apoi, cu prosoapele pe umăr o luăm la vale, aproape în cădere liberă. În mai puţin de 20 de minute sfârâim în apa unui golfuleţ savurat de alte câteva sute de persoane. Umbreluţe, rogojini, nisip grunjos, copii cu găletuşe, adulţi cu mingi, totul scufundat într-o rumoare de voie bună. Apa este excelentă şi în ciuda priveliştii oraşului vechi ce îşi etalează pe faleză frumoasele case din piatră, conchidem că nu e ceea ce ne-am dorit şi după escaladarea la liber a străduţelor-labirint, plătim camera şi o pornim către nord.
E ora 11 şi soarele îşi face de cap. În habitaclul climatizat e ok dar sistemul de răcire a lui Fred are nevoie de viteză aşa că o pornim cu toate pânzele sus. În prima benzinărie dau iama pe la uleiuri, dar nu găsesc cocteilul preferat al Bagherei (SAE 5W30), aşa că nu-i iau nimic şi ne continuăm drumul dealungul coastei, traversăm Barul în sens invers şi după alte câteva vizite (fără rezultat) prin benzinării, găsim un loc de parcare în Sveti Stefan (sveti = sfânt). Localitatea are un aer bun. Cu nasul nostru fin de căutători ai locurilor ferite, descindem direct într-un golfuleţ liniştit, izolat de şosea de o pădurice de pini plăcut mirositori. Locul este cât se poate de plăcut şi discret, în plus doar 2-3 oameni se bălăcesc în apa incredibil de curată. Dacă ar fi să folosesc un clişeu literar, aici ar fi momentul în care trebuia să mă şterg la ochi pentru a-mi demonstra că nu visez, n-apuc însă, fiindcă plaja frumos greblată şi câteva şezlonguri aliniate la mm îmi dau de gândit şi în final observ cu părere de rău panoul anunţând o plajă privată şi băiatul, moţăind, ce gestionează acest loc rafinat.

Plaja localităţii arată binenţeles altfel, fără a fi totuşi banală. Din mijlocul ei un scurt istm înaintează în mare până la o insuliţă stâncoasă, bine garnisită cu clădiri vechi din piatră. Locul are un farmec deosebit şi ne hotărâm să rămânem aici aşa că revenim în parcare pentru schimbarea ţinutei. Fred renuţă bucuros la cizmele şi pantalonii de motociclist şi despovăraţi de toate grijile, luăm loc la masa unei terase umbrite de tufe de kiwi ce se împletesc pe spalierele din fier forjat, închipuind un acoperiş. Pentru mai bine de o oră ne dedăm plăcerilor gastronomice, după care părăsim cu regret acest colţ umbrit şi ieşim în strada calcinată de soare pentru a căuta o cameră de închiriat.
E august şi majoritatea vilelor nu au camere libere dar veştile circulă cu viteza sunetului şi în curând toată lumea află că e rost de închiriat. Ni se propune la preţ bun un apartament, dar e supradimensionat faţă de cererea noastră şi în final ajungem pe mâna individului din parcare ce de după cele 5 sticle de bere ce zac răpuse pe asfalt, ne face o propunere tentantă. Acceptăm cu rezerva unei vizite prealabile dar apartamentul este al unui amic plecat la Budva, dă un telefon şi suntem asiguraţi că în 30 de minute va sosi. Până atunci însă ne povesteşte despre sârbi, despre afacerile cu chirii şi bineînţeles despre înţelepciunea prietenului său … Sătulă de sporovăială, Cosmina a dispărut cu o carte, la umbră. Discuţia alunecă spre motociclete, cu trimiteri directe la Honda Africa Twin, modelul lui Fred, apoi despre fobia localnicilor de a închiria kosovarilor … Minutele trec şi în locul prietenului apare Cosmina:
-E o tanti care ne oferă o cameră la ea acasă. Eu am fost să o văd, mi s-a părut ok!
Agentul nostru imobiliar e ofensat şi dintr-odată nu mai are nimic de povestit. Ne întoarce spatele şi reintră în cercul sticlelor de bere în timp ce noi ne luăm bagajele şi mergem să ne cazăm. Până la locul faptei sunt mai bine de 30 de trepte strecurându-se întortocheat printre vilele ce taie panta, dar camera e primitoare la fel ca şi gazda noastră, o femeie pe la 50 de ani. Episodul imobiliar s-a încheiat.
Este ora 17 şi soarele încă dogoreşte aşa că ieşim la poveşti pe terasa umbrită. Tanti, o femeia blajină şi binevoitoare vrea să ne servească cu cafea şi bineînţeles, nu o putem refuza. Ceea ce mi se pare interesant este faptul că fiecare vorbeşte pe limba lui dar, poate din mimică, ne înţelegem de minune, marcând fiecare reuşită cu universalul:
-Super!

La ora 18 suntem pe plajă. Dacă la Ulcinj exista nisip grunjos, aici sunt numai pietre rotunjite. În lipsa nisipului apa este deosebit de limpede şi o grămada de peşti mici pot fi văzuţi preocupându-se de treburile cotidiene. Între două băi încercăm să mergem pe insulă dar avem surpriza de a găsi vechiul orăşel-cetate zăvorât. Ştiam că vechea localitate s-a transformat în anii `70 într-o insulă-hotel foarte bine cotată, ce a primit oaspeţi de vază ca Willy Brandt, Boby Fischer, Sofia Loren, Monica Vitti, Silvester Stalone, Claudia Schiffer, acum însă, stând în faţa porţii închise şi privind mai cu atenţie clădirile observăm ferestre lipsă, ceea ce ne duce cu gândul la o posibilă perioadă de renovare.

Încheiem seara cu o plimbare în golful privat. Zona este de fapt „curtea” unui luxos hotel instalat într-o veche clădire tradiţională cu un singur etaj. În dantelăria complicata a falezei, într-un pliu nisipos la care nu se poate ajunge decât pe mare sau printr-o mică peşteră-tunel e aşezată o masă cu lumânări aşteptând ceva oaspeţi de seamă, noi însă o dăm cotită şi prin păduricea de pini, pe lângă o seră prăbuşită, ieşim la drumul mare şi ne încheiem seara pe terasa camerei, cu bunătăţi de la magazinul din colţ.

 

[gui]

Orice comentariu ar fi de prisos si ar pali in fata acestei relatari. Nu imi ramane decat un singur cuvant: superb!

 

[CrocodiluDiluDilu]

Orice comentariu ar fi de prisos si ar pali in fata acestei relatari. Nu imi ramane decat un singur cuvant: superb!

Multumesc gui! Umbland teleleu prin lume am realizat ca pe langa multe alte aspecte ce dau farmec unei calatorii, trebuie sa existe si varietate: fara desele schimbari de peisaj, aceasta relatare si-ar pierde savoarea.

 

[CrocodiluDiluDilu]

Mormântul din lumea zeilor

Azi fiecare îşi va face poftele: Cosmina se va simţi în vacanţă întinzând un pic somnul, apoi preocupându-se de baie şi plajă, Fred va porni într-o tură cu motocicleta iar eu … voi fi pasager pe locul din spate. Ne hotărâm să urcăm până pe vârful Lovcen aflat în plin parc naţional.
La ora 9 suntem în parcare. Tura cu motocicleta fusese premeditată încă de la plecarea de acasă aşa că, în portbagajul Bagherei am şi eu o cască. Fred îmi întinde o pereche de mănuşi.
-Va fi aşa de frig? încerc eu să glumesc
-Nu sunt pentru frig, ci doar ca să mai ai palme dacă cumva cădem.

Cu casca pe cap şi mânuşile pe mâini încep să mă simt ca un cavaler medieval. Anticipând nişte peisaje frumoase, Fred montează pe ghidon o cameră video şi cu asta suntem cam gata. Din şaua motocicletei îi adresez Cosminei salutul teuton şi plecăm.
Pentru început înregistrez doar zgomotul motorului şi senzaţiile inerţiale mult mai pronunţate decât la volanul autoturismului, apoi ieşim la şoseaua mare de la înălţimea căreia pot observa coasta în cele mai mici detalii.
Se anunţă o zi splendidă. Deja plajele sunt luate cu asalt de hoardele de turişti, probabil kosovarii pe care muntenegrenii îi aşteaptă ca pe pronia cerească. Din Budva părăsim coasta şi ne înscriem pe drumul spre vechea capitală, Cetinje, urmărind serpentinele strânse ce trebuie să ne scoată dincolo de culmile calcaroase ce flanchează ţărmul.
Vechea capitală dormitează. Cu aspectul unui mic orăşel pe a cărui străzi liniştite circulă prea puţine maşini, pare mai degrabă o staţiune montană. Orasul a fost fondat în 1482, când Ivan Crnojevici, ultimul conducător al statului medieval Zeta şi-a construit aici castelul, dar n-am apucat să vedem prea multe că în doi timpi şi trei mişcări s-a şi terminat.
Pentru Lovcen urmăm o nouă porţiune serpentinată ce se caţără abrupt pe coasta muntelui. La chioşcul unei bariere plătim taxa de intrare în parcul naţional şi ne continuăm drumul pe panglica asfaltată. Un restaurant cu parcări spaţioase pare să fie una din atracţiile locului, noi însă trecem mai departe spre vârful de 1654m. Undeva, sub vârf există o parcare dominată de o terasă rotundă ca punct de belvedere. Spre deosebire de cei cu autoturisme, noi găsim iute un loc de parcare, dar tot spre deosebire de ei, trebuie să cărăm cu noi accesoriile din garderoba teutonă.

Până la mausoleul de pe vârful muntelui drumul continuă printr-un tunel. Construcţia a fost ridicată pentru Petar II Petrovic Njegos mare poet, episcop şi conducător al Muntenegrului, dar pentru a înţelege, trebuie să cunoaştem povestea. Pe pat de moarte, Njegoş, care s-a născut într-un sătuc de pe muntele Lovcen, a cerut poporului său să îl îngroape pe vârful Jezer, într-o capelă pe care chiar el o construise. Dorinta sa testamentară nu a putut fi îndeplinită atunci, deoarece exista pericolul real ca mormântul să-i fie profanat de invadatorii turci, din cauza simbolului de libertate ridicat de acest domnitor. Abia mai târziu, Cneazul Danilo a îndeplinit această dorinţă şi, alături de cei personalităţi muntenegrene ale epocii a purtat pe mâini, până pe vârf, rămăşiţele pământeşti ale acestuia. De ce ţi-e frică nu scapi şi iată că în 1916 austriecii au ras de pe vârf vechea bisericuţă. Pentru o vreme rămăşiţele domnitorului au fost mutate în Cetinje, apoi în 1925 capela a fost reconstruită, osemintele i-au fost din nou mutate şi cu asta se părea că s-a pus punct istoriei. Apariţia regimului comunist în căutare de subiecte pentru efuziuni patriotice a schimbat vechea rânduială. Capela a fost din nou demolată şi în locul vechiului aer de umilă pioşenie s-a încercat sugerarea forţei şi a măreţiei în maniera tipic comunistă: în ciuda protestelor celor ce l-au înţeles pe domnitorul poet, un arhitect croat (care nici măcar nu călcase pe Lovcen) a proiectat un mausoleu ce aduce mai degrabă cu anticele morminte ale egiptului.

La mausoleul terminat în 1974 se ajunge urcând câteva sute de trepte printr-un tunel de mari dimensiuni. Tunelul se termină suficient de departe de edificiu, pentru ca privirea să-l poată cuprinde în toată splendoarea lui marţială. La gratiile intrării se plăteşte un nou bilet, apoi în curtea interioară se mai pot lăsa nişte euro la o tarabă cu suveniruri.

În ciuda temei medievale, cele două cariatide ce flanchează intrarea în sala mausoleului au un aer tipic comunist. Ne strecurăm înăuntru printre turişti în şlapi lingând bomboane Cojak. Un bloc de 28t, migălos lustruit îl înfăţişează pe domnitor sub aripa ocrotitoare a unui vultur. Piatra neagră, gravă, contrastează cu bolta ce sugerează poleirea cu aur. Înregistrăm toate aceste detalii în timp ce turiştii se perindă unul câte unu prin cadru, fotografiindu-se reciproc cu telefoanele mobile.
În spatele mausoleului se coboară într-o sală din marmură unde, la lumina parcimonioasă, putem vedea sarcofagul eroului muntenegrean, apoi, ca bonus, o alee conduce la o esplanadă circulară ce oferă o nouă privire panoramică asupra masivului.

Facem cale întoarsă prin mausoleu, apoi prin tunelul de astă dată descendent, încălecăm pe Honda Africa Twin şi o pornim spre Sveti Stefan. De astă dată din Cetinje nu coborâm în Budva, pe drumul pe care am venit, ci, chiar dacă e mai lung, alegem drumul ce coboară în renumitul golf Kotor. Pentru început serpentinăm spre satul natal al domnitorului poet, un mic sat tradiţional cu case vechi, încântătoare. Peisajul este remarcabil însă are dezavantajul de a fi străbătut de şoseaua asfaltată ce conferă prea mare viteză trecătorilor. Mai departe trecem prin câteva tunele sfredelite în trupul muntelui şi ieşim de partea cealaltă, de unde uriaşul golf Kotor se vede ca-n palmă. Oprim pentru o scurtă şedinţă foto, apoi atacăm serpentinele strânse ce reduc orizontul drumului la câţiva zeci de metri. Suntem aproape scăpaţi când imediat după un viraj dăm nas în nas cu un avion! Efectul e copleşitor. Din cauza muntelui ce se prăvăleşte drept în mare zona litorală este extrem de îngustă aşa că avioanele ce vin la aterizare pe pista înghesuită trec foarte aproape de falezele de calcar în care e tăiată şoseaua.

Până la Sveti Stefan suportăm aglomeraţia drumului naţional şi dogoarea soarelui de august. O recuperâm pe Cosmina de la umbra terasei şi coborâm la restaurantul cu kiwi să ne punem burta la cale, apoi, spre seară ieşim din nou pe plajă.
Mâine vom lăsa în urmă Muntenegru şi vom trece în Croaţia. Deşi mică, este o ţară cu peisaje încântătoare. Pe litoral e nebunie, mai ales acum, în august, însă ne-a plăcut zona Skadar, cu pacea şi peisajele sale.

-VA URMA-

 

[gui]

Multumesc gui! Umbland teleleu prin lume am realizat ca pe langa multe alte aspecte ce dau farmec unei calatorii, trebuie sa existe si varietate: fara desele schimbari de peisaj, aceasta relatare si-ar pierde savoarea.

Cu placere. Si tine-o tot asa!

 

[CrocodiluDiluDilu]

Tocmai când gui mă îndemna "ţine-o tot aşa", firul povestirii s-a rupt. De ce? Fiindcă nu mai era cazul să fac focul în sobă! Vremea neobişnuit de caldă îmi dădea un nesperat răgaz pentru a începe un nou proiect şi în ultima săptămână am tras zi lumină pentru a termina prima fază, obligatorie înaintea îngheţului. Ieri am finalizat cu succes partea cea mai grea aşa că sunt şanse ca în câteva zile să mă aşez din nou la gura sobei şi la masa de scris, dar să nu vă ţin în suspans, noul meu proiect îl veţi putea urmări aici: http://www.barcaholic.ro/showthread.php/1546-Atelierul-de-bărci

 

[CrocodiluDiluDilu]

În umbra cetăţii

Dimineaţa devreme cobor cu Fred pentru o ultimă baie la Sveti Stefan. Soarele abia scăpătat peste orizont are raze catifelate: pare să fie momentul ideal pentru o întâlnire cu marea dar, cu toate acestea, plaja e pustie. Ne bucurăm de linişte, apoi, pe la ora 9 suntem înapoi, bem o cafea cu tanti arătându-ne satisfacţia cu nelipsitul „Supeer!”, apoi ne luăm sarsanalele şi coborâm în parcare.
Plecăm spre Dubrovnik. Fred îşi îmbracă din nou accesoriile teutone şi iese în faţa noastră la şoseaua de coastă. Până la Budva refacem drumul deja ştiut. E momentul să mă ocup de maşină aşa că tragem într-o benzinărie de unde cumpăr ulei 5W40, care, conform specialiştilor consultaţi telefonic, e rudă de sânge cu inexistentul 5W30. Aleg unul bun, de import, şi înainte de a-l turna în motor mă uit la ţara de provenienţă: România. Baghera e mulţumită!

Plecăm mai departe spre Kotor. Sezonul turistic e la apogeu şi de la intrarea în localitate se merge bară la bară şi se continuă tot aşa, căci aşezarea strangulată între mare şi faleza abruptă nu lasă loc pentru alte căi paralele. Ar fi de vizitat o biserică veche şi o fortificaţie dar ne e lehamite de circulaţie şi nu vrem decât să ne vedem scăpaţi. Într-adevăr, dincolo de Kotor nebunia dispare şi putem, în sfârşit, să ne oprim ca să savurăm peisajul maritim. O corabie cu 5 catarge alunecă în golf. Mişcarea surprinsă parcă într-un film mut are ceva din graţia lebedei. În goana după confort, omul tinde să distrugă tocmai esenţa, raţiunea de a fi a lucrurilor. Mă uit la yachturile albe, cu motoare puternice, apoi privirea îmi fuge din nou la corabie şi parcă înţeleg mai lămurit faptul că nu portul final contează cât călătoria în sine. Revenim la maşina cu habitaclu climatizat şi cu simţurile desfătate de vertijul curbelor luate în viteză nu simt nici-o clipă dorul după o călătorie cu căruţa, ba din contră, înţeleg din ce în ce mai lămurit magia confortului ce se destramă lamentabil atunci când ne târâm din nou bară la bară la intrarea în vama croată.

Controlul actelor se face de formă şi ne vedem scăpaţi pe şoseaua dintr-o dată pustie. Parcă ştiind că am schimbat ţara, zona litorală se lărgeşte brusc, munţii se retrag spre interior iar şoseaua părăseşte coasta şi străbate o câmpie calcinată de soare.

Un han rutier cu terasa umbrită de vrejuri îmi apasă pe frână. Ne e foame şi cea mai convingătoare reclamă e berbecul ce sfârâie la rotisorul acţionat electric. Tragem în parcare şi după ce învârt cheile în contact se face linişte, acea linişte cunoscută doar din westernuri, în care străinul ce soseşte la vremea prânzului pe calul cu mers poticnit, străbate un oraş mort, în care nici musca nu bâzâie. Nu se vede suflet de om, dar totuşi, înăuntru, în sala umbrită, o bătrână ne ia comanda. Revenim pe terasă. Sporadic, în orizontul drumului apare un punct colorat ce se măreşte odată cu zgomotul motorului ambalat, şuieră în conformitate cu fizica lui Dopler şi dispare în celălalt orizont.
Plecăm mai departe mai grei. Înainte de Dubrovnik şoseaua se căţără pe versant şi de la înălţimea ei vedem oraşul-cetate cu imaginea binecunoscută a portului fortificat. Ne găsim loc cu greu la etajul unei parcări cu plată, după care suntem liberi să cutreierăm oraşul.

Toate drumurile duc către zidurile crenelate ale cetăţii. Fiind locuită, accesul în cetate este liber, plătindu-se doar turul pe zid. Intrăm pe poarta principală ce debuşează pe strada axă. Rumoare. Maree de turişti. Suntem cu un picior în anticamera serii, prin urmare piatra construcţiilor împrumută nuanţe de portocaliu. Nişte muzicanţi în costume de epocă storc note muzicale lângă fântâna cetăţii. Mă frapează caldarâmul lutruit ca-n sălile muzeelor: nici nu e de mirare după fluxul de turişti ce-şi poartă paşii pe aici. Se simte ceva din aerul Veneţiei, doar că aici totul e mai auster: străzile sunt trase cu rigla, zidurile sunt din piatră masivă ...

​

Deocamdată ne dizolvăm în mulţime. După pustietatea şoselei, rumoarea cetăţii ne aminteşte că suntem în vacanţă. Ne face plăcere să hoinărim curioşi şi strecurându-ne prin poarta-tunel ne scoatem umbrele lungi în portul apărat de bastioanele înfricoşătoare. Pe vremea când Geneva şi Veneţia îşi trimitea flota să nimicească corsarii de pe coasta dalmată, ce le sâcăiau comerţul maritim, zidurile Raguzei, cum se numea pe atunci Dubrovnikul, erau impunătoare. Azi nu mai sperie pe nimeni. Dinspre larg intră o veche corabie de corsari, plină ochi de turişti iar o alta pleacă de la cheiul de piatră, unde stau aliniate alte şi alte barcaze moderne, cu motoare puternice.

Reintrăm în cetate. La umbra vechilor ziduri sunt întinse mese ademenitoare dar fugim să vedem stradelele părţii locuite. Doi localnici stau la taifas de-o parte şi de alta a străzii-trotuar, fără să se sinchisească de rarii turişti ce se rătăcesc pe aici. Rumoarea citadelei a rămas pe uliţa principală iar aici sus, pe stânca ce se semeţeşte deasupra mării e o linişte aparentă, colorată de rufăria întinsă pe sfori din perete în perete.

Nu cunosc mai nimic despre trecutul înfloritor şi în lipsa legendei ne mulţumim cu impresiile simţurilor. Am mai rămâne în părculeţul umbrit de la poarta cetăţii, dar seara stă să cadă şi încă n-am stabilit unde ne vom întinde cortul, aşa că ne regăsim maşinăriile şi ieşim la şosea. Aval cu câţiva km, în lumina farurilor sclipeşte tăbliţa cu semnul binecunoscut al campingului, virăm pe un drum cu criblură şi nimerim la o vilă cu împrejurimile terasate. Asta-i tot: nu tu garduri, nu poartă de intrare. Gazda ne lasă să ne instalăm unde ne pofteşte inima dar apoi se răzgândeşte şi probabil cu gândul la autobusul cu kosovari ce ipotetic ar putea să apară ne mută pe o terasă mai mică, lângă viţa de vie cu strugurii aproape copţi.
Facem un duş şi în seara caldă mirosind a pai uscat mâncăm potolit pe izolire şi cădem răpuşi de somn.

 

[calcaneu]

Superbe povestirile, mai ales daca esti indragostit de Adriatica !
Undeva la 30 de km nord de Dubrovnik este o mica pensiune la malul marii, semnalizata doar de un indicator anemic "Sladenovic". Aici am vazut prima oara cum arata paradisul din punctul meu de vedere : camera la 2 metri de malul marii, 10 turisti in tot golful, cladiri din travertin abandonate si napadite de leandru, smochini crescuti din stanca, caracatite la discretie pe inserat. Amintiri de genul ciorbei de burta de la scandia incalzita la primus pe un debarcader ce iese in mare, totul invaluit intr-un apus demential, caracatita evadata din lada frigorifica cu apa de mare, aciuata in spatele frigiderului lipita de faianta si multe alte nebunii ma leaga enorm de Adriatica.
Felicitari pentru talentul narator !

 

[CrocodiluDiluDilu]

Spulberarea unei paradigme

Mă trezeşte soarele sclipind pe pânza cortului. Alunec afară din sacul de dormit: fiuuuu! De pe înălţimea colinei am în faţă priveliştea liniştită a unui golf albastru în care sub soarele orbitor doarme la ancoră un yacht impecabil. Linişte. Peisajul pare decupat din “Marele albastru”. Uneori viaţa are nevoie de muzică pentru a se transforma în film şi în urechea internă aud virtual pasaje din Book of Roses a lui Wolenweider.

În câteva minute lăsăm totul în urmă şi în costume de baie coborâm panta printr-o veche livadă de smochini, apoi printre case vechi de piatră ieşim la malul mării, umbrit de pini blănoşi. Un ponton impecabil ne scoate la apă adâncă şi alunecăm în apa clară, parcă anume încălzită pentru a ne dezmierda simţurile. Dăm ocol yachtului ce arborează drapelul Italiei. E atâta pace în acest golf liniştit … Nimic din litoralul strâmt şi aglomerat al Muntenegrului! Parcă toate astea sunt doar pentru noi şi culmea tupeului ar fi să urcăm la bordul yachtului pentru micul dejun!

Ne desprindem cu greu de acest colţ feeric al cărui principal dar a fost singurătatea şi îmi vine în minte pilda cu discipolul ce, schimbându-şi maestrul, se declară gata pentru a învăţa orice ar fi nevoie.
-N-am nimic să te învăţ, îi spune maestrul. Trebuie doar să te fac să uiţi ce te-au învăţat ceilalţi …
La ora 11 suntem din nou în şosea. Rulăm cu viteză spre Split, destinaţia noastră şi tam – nisam ne trezim în punctul de trecere a frontierei în Bosnia Herţegovina. Vama e absolut formală, nici nu e necesar să oprim, apoi, după doar câteva minute se instalează senzaţia de deja vu şi ieşim din Bosnia Herţegovina, tot fără a opri. Am traversat o limbă de circa 10km, o concesie făcută de croaţi bosniacilor, pentru a le lăsa o fereastră spre mare.
Imediat după traversarea Neretvei apar indicatoare de deviere spre Split. Ştiu că autostrada e în construcţie dar o văd în faţa noastră reală, ba mai mult, nişte tunele uriaşe cu indicatoarele luminoase în funcţiune o vâră sub munte. Încântaţi de benzile impecabile părăsim şoseaua de coastă şi ne aruncăm cu toată viteza de care e în stare Baghera, dar mirajul se destramă doar câţiva km mai departe, unde benzile largi se termină într-un drum naţional ce traversează munţii. Bun şi ăsta, serpentinăm o vreme până ce dăm de un blocaj. Minute în şir urmăm coloana ce se mişcă sacadat, trecând peste petele umede ce marchează apa scursă de pe radiatoarelor de climă ce funcţionează la fiecare maşină. În puterea amiezei e cumplit de cald şi Fred ne face semn cu mâna înmănuşată că o ia înainte. Adăstăm şi e cu atât mai frustrant cu cât e penultima zi de concediu. La naiba cu toate autostrăzile! Întorc şi refac drumul în sens invers prin tunelele nou nouţe spre şoseaua de coastă ce îmi permite 90 de km/h şi, cel mai important, minunate panorame maritime sau chiar montane.

Opresc scurt într-o parcare pentru a fotografia un complex de lacuri pe care mi-ar place să le scarmăn cu caiacul. Până azi dimineaţă am urât Croaţia, fiindcă mi se părea un magnet al snobilor: toţi cei din jurul meu îşi făceau verile aici şi, neştiutor, îi suspectam de fiţe. Golful de azi dimineaţă mi-a zdruncinat serios aversiunea iar acum descopeream că Dalmaţia multiplică la nesfârşit acel colţişor feeric. Urmărim excelentul film din parbriz până ce o nouă luminiţă din bord reuşeşte să-mi acapareze atenţia. Ce mai e şi asta? O formă greu de descris luceşte galbenă printre acele Bagherei. Scot cartea tehnică şi citesc la pagina 18: defecţiune la motor. Ei drăcie! Maşina rulează fără probleme, nu tuşeşte, nu se screme, atunci de unde defecţiunea? Caut mai multe informaţii dar manualul e foarte secretos în acest sens.
- Ce facem? mă întreabă coechipierul
- Păi e lumină galbenă, deci nu poate fi o defecţiune severă. Mergem mai departe şi vedem cum se comportă.

O las mai moale şi în scurt timp intrăm în Omis. Localitatea e însemnată şi chiar dacă muntele iese până în mare, construcţiile îşi fac loc pretutindeni. Reperez gura defileului ce se pierde în verticalele falezei. Aici dispăreau corsarii, urcând râul amonte şi eliberând în urma lor barajele submerse ce făceau să eşueze corăbiile Veneţiei venite să-i pedepsească pentru nelegiuirile lor.

Opresc în faţa unui service auto dar nu e cu noroc: uşa e încuiată şi un anunţ lăsat în dosul sticlei anunţă perioada de concediu.
Înainte de a pleca mai departe, îl sunăm pe Fred. A găsit un restaurant la şosea înainte de Split şi ne aşteaptă pentru prânz. Câteva minute mai târziu suntem împreună pe terasa ce dă spre nisipul plajei. Nisipul e o raritate pe coasta Dalmaţiei dar aici există din plin. Până să vină bucatele scotocesc după numărul mecanicului ce ne cunoaşte maşina şi după o scurtă consultaţie, mă liniştesc: nu e nimic grav, e foarte probabil ca lumina galbenă să fie urmarea unei benzine dubioase – ah, Moraviţa!

Dintr-o dată viaţa e mai colorată. Apuc aparatul foto şi o iau pe ţărm. Cu toate că nisipul stârnit de valuri împrumută mării un aspect mâlos, în larg Adriatica e de un albastru incredibil. După ce istovesc să mai fotografiez, revin la preocupările gastronomice facilitate de răcoarea de sub verdeaţa terasei. Restaurantul îmi confirmă faptul că Croaţia e o ţară scumpă, cu oameni prea puţin ospitalieri, dar am convenit că peisajele ei fac toţi banii aşa că pornim mai departe în căutarea altor minunăţii.

Splitul ne întâmpină cu păiengenişul străzilor. Ştiu că oraşul vechi e în zona portului aşa că ţintim instinctiv spre mare şi după ce abandonăm vehiculele într-o parcare, ne regăsim condiţia bipedă. Lenevim pe esplanada vârstată de cocotieri apoi găsim uimitorul palat a lui Diocleţian, cu subteranele sale încă înfundate, cu ruinele aducând în discuţie stilul roman, cu marea sală invadată de turişti şi o procesiune marinărească cu prapuri ieşind din vechea biserică în dangătul susţinut a clopotelor.

Suntem în 15 august, ziua Sfintei Marii şi ne lăsăm târâţi pe uliţele strâmte cu caldarâm de piatră milenară. Oraşul îşi trădează vechimea şi cutreierăm la întâmplare în căutarea ineditului de care nu duce lipsă.

Ieşim din oraş cu soarele în parbriz. De astă dată campingul nu are farmecul la care ne aşteptam dar seara e peste noi şi ne aruncăm în mare pentru o ultimă baie a zilei. A fost o zi memorabilă, ziua în care Croaţia mi-a învins scepticismul.

 

[CrocodiluDiluDilu]

Din nou acasă

La ora 8 suntem deja pe şosea. Azi avem de parcurs 1000 de km până acasă, majoritatea pe autostrăzi. Pentru a mai avea câteva panorame asupra litoralului croat ne decidem să nu ne întoarcem în Split pentru a urca pe autostradă, ci să continuăm pe drumul naţional încă 80km, până în Sibenik. Din păcate pe această porţiune călătorim fragmentat iar marea se vede rareori, însă chiar înainte de intrarea pe autostradă, ca pentru a avea prilejul să ne luăm rămas bun, se deschide panorama unui mare golf în care stă la ancoră un yacht cu două
catarge.

Cu această imagine pe retină accelerez la viteza de croazieră. Atunci când vrei să mănânci kilometrii autostrada e o necesitate şi urmăresc cu plăcere maximă deplasarea noastră pe hartă, mai mult, abia intrat pe autostradă am plăcuta surpriză să constat că beculeţul galben din bord a ieşit din funcţiune.
La Zagreb schimbăm autostrada şi suntem vămuiţi pentru porţiunea parcursă, prilej de aglomeraţie şi mers bară la bară, apoi ne vedem din nou fără zăbală până la vama cu Ungaria.

Abia intraţi în noua ţară, tragem la un han mai dosnic pentru prânz, după care suim din nou pe autostradă, spre Budapesta. Fred este tot timpul în faţa noastră, ceea ce ne dă aerul unei coloane prezidenţiale! Din păcate nimerim într-un fel de ambuteiaj: e duminică dupăamiază şi cei ce şi-au petrecut weekendul la Balaton se întorc în capitală. Cu chin şi vai scăpăm, traversăm marele oraş şi odată cu înserarea ne apropiem de casă.

- THE END -​

 

[CrocodiluDiluDilu]

Turcia, pe scurt

Fiindcă "un sfârşit e un început", continui azi seria poveştilor de la gura sobei, din ce în ce mai atracţioasă datorită frigului de afară, cu o nouă călătorie, în sens opus de astă dată. Este vorba de Turcia şi de cumpăna anilor 2007/2008. Traseul nostru este ilustrat mai jos.

Iată cum începe jurnalul acelor fericite zile:

Turcia! Poveste veche … Pentru europeni e cea mai apropiată Asie şi cine oare, uitând de istorie, n-a visat la geografie ei? Nu e tocmai anotimpul potrivit pentru escapada visată dar ne consolăm cu faptul că nu ne vom călca pe picioare cu gloatele de turişti. La vremea prânzului plecăm din Bucureşti cu Bosfor Expres, trecem Dunărea la Ruse, traversăm munţii înzăpeziţi ai Bulgariei şi pentru 12$/persoană primim viza la Kapicule. Nu mai e loc de îndoială: suntem în Turcia!

- VA URMA -​