Mă trezește din visare pilotul, care ne spune că ne apropiem de insula Creta iar în câteva minute vom ateriza. Arunc o privire prin hublou și o văd frumoasă și învăluită într-un abur alb. O stâncă mare și albă înconjurată de o apă albastră. Inima începe să-mi bată cu putere și sunt atât de emoționat de parcă aș avea întâlnire cu o femeie frumoasă.
Nu prea pot să citesc în avion, probabil din prea mult stres și întotdeauna îmi caut activități care să mă distragă de la gândul că sunt la înălțime mare iar în caz de avarie sunt doar un spectator, fără să pot face ceva. De obicei caut să-mi dau seama care-i ” omul cu trăncanul la purtător” . De multă vreme, pentru siguranța zborului există un fel de polițist aerian, îmbrăcat civil, căutând să nu iasă cu nimic în evidență. Încerc să mă distrez, descoperindu-l. Câteodată îl ghicesc repede, alteori nu. Este cineva care stă pe primele 10 rânduri din față, obligatoriu scaunul dinspre culoar. Deci trebuie să-l descopăr din 20 de persoane. În orice caz persoana avizată e foarte relaxată. La cât de mult zboară nu mai are pic de stres. L-am găsit și de data asta, este pe rândul patru din dreapta. Cred că ține pistolul la picior, pentru că are doar o cămașă subțire și o armă ar ieși mult în evidență.
Aterizăm ok, iar stresul dispare. Toți din avion am fost credincioși adevărați măcar pentru câteva minute. Ne așezăm cu toții la rând ca oile, trecem pe la ghișeu și le tot arătăm diferite acte. Mă grăbesc mult, dar nu am ce face. Pandemia a schimbat regulile. Este deja ora 18, trebuie să iau un taxi să mă duc la un magazin, să cumpăr alimente și în mod special apă pentru cel puțin o săptămână. Să iau un alt taxi care să mă ducă la cea mai apropiată plajă. Apoi să-mi instalez totul în caiac și să ies din zona populată într-un loc izolat și greu accesibil dinspre uscat.
Scap de la ghișeu și mă grăbesc să-mi recuperez bagajele de cală. Găsesc doar unul, pe cel mic, ăla mare și greu cu caiacul, nu-l zăresc nicicum. Aștept nervos câteva minute în care banda învârte la nesfârșit toate bagajele dar nici vorbă de caiacul meu. Unde dracu poate fi ? L-or fi furat ? Ce dracu au crezut că am acolo, un Lamborghini ?
Acum când mă grăbesc mai tare , doar asta-mi lipsea, să mi se fi furat sau rătăcit caiacul. Poate a ajuns la dracu-n praznic prin Suedia. Și ce o să mă fac acum ? O să stau ca gușterul la un hotel, room service și all inclusive la greu, apoi, cu burta plină mă uit la marea albastră. Barosăneală. Boierie. Dar eu nu vreau all inclusive și room service, de asta am fugit de acasă. La noi în familie totul merge pe sistemul ăsta. Eu îi fac room service Annei, Silvia îmi face mie, Licuță îi face Silviei iar toți la un loc îi facem room service lui Licuță. Și toată ziua plimbăm farfurii de la unul la altul cam de 10-15 ori pe zi. Deci nu îmi doresc nicidecum așa ceva, e prea mult. Vreau să trăiesc liber ca pasărea, sau ca un boschetar, nu mă interesează, dar fără all inclusive și roome service...
Mă duc la ghișeul de obiecte pierdute și-i vorbesc rapid duduiei de acolo într-o germană aproape perfectă. Duduia, nimic. Dă doar din umeri și spune cu o privire acuzatoare : ingliș ! Vreau să-mi încerc norocul și în spaniolă dar duduia rostește impasibilă același cuvânt. Ingliș.
Bruma mea de engleză e învățată de prin filme, iar acum că sunt nervos aproape am uitat totul. Știu să-i spun – I have to luggage – am două bagaje, dar trebuie să folosesc verbul ”a avea ” la timpul trecut ca să înțeleagă și duduia ceva. Îmi răscolesc mintea dar nu aflu cuvântul necesar. Tu-te-n gură Rambo, cu gura ta aia strâmbă, mi-am pierdut timpul cu tine degeaba, n-am înțeles nimic...
Îi explic cum pot că la aeroportul din Frankfurt aveam două bagaje, dintre care unul biiiiig, iar acum mai am doar unul și ăla ” very small”
Se uită duduia la mine foarte indispusă, vede că sunt nervos tare și pesemne îi transmit și ei această stare. Pune mâna pe telefon și începe să vorbească în limba acea imposibilă, kalimera, kalimera, etc. Sună de 10 ori. Așteptăm. O, Doamne, fă cumva să fie pe aici și nu în altă parte. Într-un final sună cineva înapoi, iar duduia victorioasă îmi spune că bagajul meu va fi aici în ”twenty minutes”. Slavă Domnului, bagajul acela imens era prea plin și se desfăcuse când l-au manevrat , au adunat lucrurile căzute din el și le-au dus pe toate în alt loc.
Ajung cu întârziere la magazin, iar la malul mării când soarele se ascunde în mare într-o poleială superbă de aur topit. Oricât mă grăbesc, noaptea vine foarte repede, iar eu mă aflu într-un impas major. Știu că nu e bine să campezi în zonele locuite, e un risc foarte mare să fii jefuit. Dacă ies în larg, marea nu e prea calmă și fiind noapte am șanse mari să mă răstorn. Aleg să rămân acolo pe uscat și să fiu vigilent la noapte. Îmi instalez cortul care este foarte mic și îngust, iau lucrurile importante plus electronicele cu mine iar celelalte rămân în caiac. Știu să fiu vigilent și să-mi port singur de grijă. Am făcut-o de nenumărate ori...
Adică voiam să zic că știam odată când toată lumea era a mea. Dar anii, oboseala, stresul, zgomotul valurilor mării care cântau foarte aproape de mine m-au învins. Oricât mi-am impus să stau treaz nu am reușit, iar după miezul nopții am căzut într-un somn greu. Mă trezeam totuși la câtva timp, ascultam valurile, adierea vântului, căutam orice zgomot suspect, apoi adormeam iar.
La dimineață, bagajul meu cel mic lipsea. De ce m-am temut, de aia n-am scăpat. Aveam multe lucruri utile în acel rucsac : primusul pentru cafea, un cuțit elvețian multifuncțional – ce bine că mai am unul la mine, și iar ajung la vorbele prietenului meu din tinerețe, M., ” măi prostule, niciodată nu ai prea multe cuțite la tine ! Poți să ai prea multe haine sau mâncare, dar niciodată prea multe cuțite...”, o velă mică pentru vânt, trusa de urgență, kit-ul de reparație al caiacului și toate hainele și rufăria de care aveam nevoie pentru două săptămâni. Am mai rămas doar cu hainele de pe mine...
Acuma, ce să vă spun, nu m-am supărat prea tare. Eram în viață, odihnit, caiacul aștepta să fie încălecat, aveam alimente și apă suficiente așa că m-am rugat ca ciorditorului să-i fie bune tricourile mele, iar nevestei lui să i se potrivească chiloții mei...
Nu prea pot să citesc în avion, probabil din prea mult stres și întotdeauna îmi caut activități care să mă distragă de la gândul că sunt la înălțime mare iar în caz de avarie sunt doar un spectator, fără să pot face ceva. De obicei caut să-mi dau seama care-i ” omul cu trăncanul la purtător” . De multă vreme, pentru siguranța zborului există un fel de polițist aerian, îmbrăcat civil, căutând să nu iasă cu nimic în evidență. Încerc să mă distrez, descoperindu-l. Câteodată îl ghicesc repede, alteori nu. Este cineva care stă pe primele 10 rânduri din față, obligatoriu scaunul dinspre culoar. Deci trebuie să-l descopăr din 20 de persoane. În orice caz persoana avizată e foarte relaxată. La cât de mult zboară nu mai are pic de stres. L-am găsit și de data asta, este pe rândul patru din dreapta. Cred că ține pistolul la picior, pentru că are doar o cămașă subțire și o armă ar ieși mult în evidență.
Aterizăm ok, iar stresul dispare. Toți din avion am fost credincioși adevărați măcar pentru câteva minute. Ne așezăm cu toții la rând ca oile, trecem pe la ghișeu și le tot arătăm diferite acte. Mă grăbesc mult, dar nu am ce face. Pandemia a schimbat regulile. Este deja ora 18, trebuie să iau un taxi să mă duc la un magazin, să cumpăr alimente și în mod special apă pentru cel puțin o săptămână. Să iau un alt taxi care să mă ducă la cea mai apropiată plajă. Apoi să-mi instalez totul în caiac și să ies din zona populată într-un loc izolat și greu accesibil dinspre uscat.
Scap de la ghișeu și mă grăbesc să-mi recuperez bagajele de cală. Găsesc doar unul, pe cel mic, ăla mare și greu cu caiacul, nu-l zăresc nicicum. Aștept nervos câteva minute în care banda învârte la nesfârșit toate bagajele dar nici vorbă de caiacul meu. Unde dracu poate fi ? L-or fi furat ? Ce dracu au crezut că am acolo, un Lamborghini ?
Acum când mă grăbesc mai tare , doar asta-mi lipsea, să mi se fi furat sau rătăcit caiacul. Poate a ajuns la dracu-n praznic prin Suedia. Și ce o să mă fac acum ? O să stau ca gușterul la un hotel, room service și all inclusive la greu, apoi, cu burta plină mă uit la marea albastră. Barosăneală. Boierie. Dar eu nu vreau all inclusive și room service, de asta am fugit de acasă. La noi în familie totul merge pe sistemul ăsta. Eu îi fac room service Annei, Silvia îmi face mie, Licuță îi face Silviei iar toți la un loc îi facem room service lui Licuță. Și toată ziua plimbăm farfurii de la unul la altul cam de 10-15 ori pe zi. Deci nu îmi doresc nicidecum așa ceva, e prea mult. Vreau să trăiesc liber ca pasărea, sau ca un boschetar, nu mă interesează, dar fără all inclusive și roome service...
Mă duc la ghișeul de obiecte pierdute și-i vorbesc rapid duduiei de acolo într-o germană aproape perfectă. Duduia, nimic. Dă doar din umeri și spune cu o privire acuzatoare : ingliș ! Vreau să-mi încerc norocul și în spaniolă dar duduia rostește impasibilă același cuvânt. Ingliș.
Bruma mea de engleză e învățată de prin filme, iar acum că sunt nervos aproape am uitat totul. Știu să-i spun – I have to luggage – am două bagaje, dar trebuie să folosesc verbul ”a avea ” la timpul trecut ca să înțeleagă și duduia ceva. Îmi răscolesc mintea dar nu aflu cuvântul necesar. Tu-te-n gură Rambo, cu gura ta aia strâmbă, mi-am pierdut timpul cu tine degeaba, n-am înțeles nimic...
Îi explic cum pot că la aeroportul din Frankfurt aveam două bagaje, dintre care unul biiiiig, iar acum mai am doar unul și ăla ” very small”
Se uită duduia la mine foarte indispusă, vede că sunt nervos tare și pesemne îi transmit și ei această stare. Pune mâna pe telefon și începe să vorbească în limba acea imposibilă, kalimera, kalimera, etc. Sună de 10 ori. Așteptăm. O, Doamne, fă cumva să fie pe aici și nu în altă parte. Într-un final sună cineva înapoi, iar duduia victorioasă îmi spune că bagajul meu va fi aici în ”twenty minutes”. Slavă Domnului, bagajul acela imens era prea plin și se desfăcuse când l-au manevrat , au adunat lucrurile căzute din el și le-au dus pe toate în alt loc.
Ajung cu întârziere la magazin, iar la malul mării când soarele se ascunde în mare într-o poleială superbă de aur topit. Oricât mă grăbesc, noaptea vine foarte repede, iar eu mă aflu într-un impas major. Știu că nu e bine să campezi în zonele locuite, e un risc foarte mare să fii jefuit. Dacă ies în larg, marea nu e prea calmă și fiind noapte am șanse mari să mă răstorn. Aleg să rămân acolo pe uscat și să fiu vigilent la noapte. Îmi instalez cortul care este foarte mic și îngust, iau lucrurile importante plus electronicele cu mine iar celelalte rămân în caiac. Știu să fiu vigilent și să-mi port singur de grijă. Am făcut-o de nenumărate ori...
Adică voiam să zic că știam odată când toată lumea era a mea. Dar anii, oboseala, stresul, zgomotul valurilor mării care cântau foarte aproape de mine m-au învins. Oricât mi-am impus să stau treaz nu am reușit, iar după miezul nopții am căzut într-un somn greu. Mă trezeam totuși la câtva timp, ascultam valurile, adierea vântului, căutam orice zgomot suspect, apoi adormeam iar.
La dimineață, bagajul meu cel mic lipsea. De ce m-am temut, de aia n-am scăpat. Aveam multe lucruri utile în acel rucsac : primusul pentru cafea, un cuțit elvețian multifuncțional – ce bine că mai am unul la mine, și iar ajung la vorbele prietenului meu din tinerețe, M., ” măi prostule, niciodată nu ai prea multe cuțite la tine ! Poți să ai prea multe haine sau mâncare, dar niciodată prea multe cuțite...”, o velă mică pentru vânt, trusa de urgență, kit-ul de reparație al caiacului și toate hainele și rufăria de care aveam nevoie pentru două săptămâni. Am mai rămas doar cu hainele de pe mine...
Acuma, ce să vă spun, nu m-am supărat prea tare. Eram în viață, odihnit, caiacul aștepta să fie încălecat, aveam alimente și apă suficiente așa că m-am rugat ca ciorditorului să-i fie bune tricourile mele, iar nevestei lui să i se potrivească chiloții mei...