Una în Creta

Mă trezește din visare pilotul, care ne spune că ne apropiem de insula Creta iar în câteva minute vom ateriza. Arunc o privire prin hublou și o văd frumoasă și învăluită într-un abur alb. O stâncă mare și albă înconjurată de o apă albastră. Inima începe să-mi bată cu putere și sunt atât de emoționat de parcă aș avea întâlnire cu o femeie frumoasă.
Nu prea pot să citesc în avion, probabil din prea mult stres și întotdeauna îmi caut activități care să mă distragă de la gândul că sunt la înălțime mare iar în caz de avarie sunt doar un spectator, fără să pot face ceva. De obicei caut să-mi dau seama care-i ” omul cu trăncanul la purtător” . De multă vreme, pentru siguranța zborului există un fel de polițist aerian, îmbrăcat civil, căutând să nu iasă cu nimic în evidență. Încerc să mă distrez, descoperindu-l. Câteodată îl ghicesc repede, alteori nu. Este cineva care stă pe primele 10 rânduri din față, obligatoriu scaunul dinspre culoar. Deci trebuie să-l descopăr din 20 de persoane. În orice caz persoana avizată e foarte relaxată. La cât de mult zboară nu mai are pic de stres. L-am găsit și de data asta, este pe rândul patru din dreapta. Cred că ține pistolul la picior, pentru că are doar o cămașă subțire și o armă ar ieși mult în evidență.
Aterizăm ok, iar stresul dispare. Toți din avion am fost credincioși adevărați măcar pentru câteva minute. Ne așezăm cu toții la rând ca oile, trecem pe la ghișeu și le tot arătăm diferite acte. Mă grăbesc mult, dar nu am ce face. Pandemia a schimbat regulile. Este deja ora 18, trebuie să iau un taxi să mă duc la un magazin, să cumpăr alimente și în mod special apă pentru cel puțin o săptămână. Să iau un alt taxi care să mă ducă la cea mai apropiată plajă. Apoi să-mi instalez totul în caiac și să ies din zona populată într-un loc izolat și greu accesibil dinspre uscat.
Scap de la ghișeu și mă grăbesc să-mi recuperez bagajele de cală. Găsesc doar unul, pe cel mic, ăla mare și greu cu caiacul, nu-l zăresc nicicum. Aștept nervos câteva minute în care banda învârte la nesfârșit toate bagajele dar nici vorbă de caiacul meu. Unde dracu poate fi ? L-or fi furat ? Ce dracu au crezut că am acolo, un Lamborghini ?
Acum când mă grăbesc mai tare , doar asta-mi lipsea, să mi se fi furat sau rătăcit caiacul. Poate a ajuns la dracu-n praznic prin Suedia. Și ce o să mă fac acum ? O să stau ca gușterul la un hotel, room service și all inclusive la greu, apoi, cu burta plină mă uit la marea albastră. Barosăneală. Boierie. Dar eu nu vreau all inclusive și room service, de asta am fugit de acasă. La noi în familie totul merge pe sistemul ăsta. Eu îi fac room service Annei, Silvia îmi face mie, Licuță îi face Silviei iar toți la un loc îi facem room service lui Licuță. Și toată ziua plimbăm farfurii de la unul la altul cam de 10-15 ori pe zi. Deci nu îmi doresc nicidecum așa ceva, e prea mult. Vreau să trăiesc liber ca pasărea, sau ca un boschetar, nu mă interesează, dar fără all inclusive și roome service...
Mă duc la ghișeul de obiecte pierdute și-i vorbesc rapid duduiei de acolo într-o germană aproape perfectă. Duduia, nimic. Dă doar din umeri și spune cu o privire acuzatoare : ingliș ! Vreau să-mi încerc norocul și în spaniolă dar duduia rostește impasibilă același cuvânt. Ingliș.
Bruma mea de engleză e învățată de prin filme, iar acum că sunt nervos aproape am uitat totul. Știu să-i spun – I have to luggage – am două bagaje, dar trebuie să folosesc verbul ”a avea ” la timpul trecut ca să înțeleagă și duduia ceva. Îmi răscolesc mintea dar nu aflu cuvântul necesar. Tu-te-n gură Rambo, cu gura ta aia strâmbă, mi-am pierdut timpul cu tine degeaba, n-am înțeles nimic...
Îi explic cum pot că la aeroportul din Frankfurt aveam două bagaje, dintre care unul biiiiig, iar acum mai am doar unul și ăla ” very small”
Se uită duduia la mine foarte indispusă, vede că sunt nervos tare și pesemne îi transmit și ei această stare. Pune mâna pe telefon și începe să vorbească în limba acea imposibilă, kalimera, kalimera, etc. Sună de 10 ori. Așteptăm. O, Doamne, fă cumva să fie pe aici și nu în altă parte. Într-un final sună cineva înapoi, iar duduia victorioasă îmi spune că bagajul meu va fi aici în ”twenty minutes”. Slavă Domnului, bagajul acela imens era prea plin și se desfăcuse când l-au manevrat , au adunat lucrurile căzute din el și le-au dus pe toate în alt loc.
Ajung cu întârziere la magazin, iar la malul mării când soarele se ascunde în mare într-o poleială superbă de aur topit. Oricât mă grăbesc, noaptea vine foarte repede, iar eu mă aflu într-un impas major. Știu că nu e bine să campezi în zonele locuite, e un risc foarte mare să fii jefuit. Dacă ies în larg, marea nu e prea calmă și fiind noapte am șanse mari să mă răstorn. Aleg să rămân acolo pe uscat și să fiu vigilent la noapte. Îmi instalez cortul care este foarte mic și îngust, iau lucrurile importante plus electronicele cu mine iar celelalte rămân în caiac. Știu să fiu vigilent și să-mi port singur de grijă. Am făcut-o de nenumărate ori...
Adică voiam să zic că știam odată când toată lumea era a mea. Dar anii, oboseala, stresul, zgomotul valurilor mării care cântau foarte aproape de mine m-au învins. Oricât mi-am impus să stau treaz nu am reușit, iar după miezul nopții am căzut într-un somn greu. Mă trezeam totuși la câtva timp, ascultam valurile, adierea vântului, căutam orice zgomot suspect, apoi adormeam iar.
La dimineață, bagajul meu cel mic lipsea. De ce m-am temut, de aia n-am scăpat. Aveam multe lucruri utile în acel rucsac : primusul pentru cafea, un cuțit elvețian multifuncțional – ce bine că mai am unul la mine, și iar ajung la vorbele prietenului meu din tinerețe, M., ” măi prostule, niciodată nu ai prea multe cuțite la tine ! Poți să ai prea multe haine sau mâncare, dar niciodată prea multe cuțite...”, o velă mică pentru vânt, trusa de urgență, kit-ul de reparație al caiacului și toate hainele și rufăria de care aveam nevoie pentru două săptămâni. Am mai rămas doar cu hainele de pe mine...
Acuma, ce să vă spun, nu m-am supărat prea tare. Eram în viață, odihnit, caiacul aștepta să fie încălecat, aveam alimente și apă suficiente așa că m-am rugat ca ciorditorului să-i fie bune tricourile mele, iar nevestei lui să i se potrivească chiloții mei...
 
Am vrut să pun și poze dar nu am reușit. Sorry. Probabil cândva, voi continua povestirea pentru că mai are peripeții din belșug...
 
Salut măi neamțule!
Ai intrat direct în poveste, fără să ne spui de la început care e planul, dar daca ai un caiac cu tine acțiunea e promițătoare! Apropo! Cum naiba ai dus un caiac cu avionul? E din pânză, skin on frame?
M-a distrat la culme all inclusiveul vostru domestic: „eu îi fac room service Annei, Silvia îmi face mie, Licuță îi face Silviei iar toți la un loc îi facem room service lui Licuță”
Hai, postează iute continuarea!
 
Mă trezesc undeva - și nu știu unde, într-o poziție complet anormală. Stau culcat pe burtă cu capul într-o parte, și am impresia că mâinile mi-s prinse sub trupul meu inert. Nu le simt, nici mâinile și nici picioarele. Gura mi-e plină de nisip iar limba mi-e uscată și umflată. Nu sunt în stare să-mi amintesc nimic, nici unde mă aflu și nici cum am ajuns în situația asta. Ce mama dracului am mai pățit acum, îmi spun. Am fost jefuit, lovit în cap și aruncat undeva ?
Ok, îmi spun, nu te panica. Folosește-te de ce ai. Aud zgomotul ritmic al valurilor care se lovesc de țărm, simt mirosul acela specific de alge putrede și iod. Aș vrea să tușesc de câteva ori să-mi golesc gura și gâtlejul, dar nu o fac. Dacă mă înec și nu mă pot mișca voi muri asfixiat. Trebuie să stau calm și să adun cât mai multe date. Și să văd ce dracu-i cu mâinile astea și cu picioarele mele.
Deci mai stau așa o vreme, țeapăn ca o scândură. Sunt tot mai sigur că mă aflu pe țărmul unei mări, sau la ocean. Pot defini lângă mine culoarea caiacului meu, sunt chiar lângă el, probabil mi-a slujit ca scut împotriva vântului. Parcă încep să-mi simt vârfurile degetelor. Ăsta e un semn bun zic, și nerăbdător, vreau să le mișc. Sunt învingător și sunt indestructibil. Încă nu-mi iese nimic, dar voi mai încerca. Între timp să văd cum stau cu memoria. De ce am golul acesta de memorie, exact ca după o beție crâncenă când te trezești buimac și nu-ți mai amintești nimic din ultima zi a vieții tale ?. Încerc să fac câteva adunări și scăderi simple, de preșcolar, pentru control. Le fac cu greutate, apoi trec la tabla înmulțirii. E ok, creierul funcționează.
Simt că pot mișca mâna dreaptă, încerc să o scot de sub mine și poate voi reuși să mă ridic. Asta ar fi o mare izbândă pentru moment, zic. După câteva încercări reușesc să mă poziționez în șezut. Îmi șterg nisipul de pe față, tușesc de câteva ori și scap și de nisipul din gură. Oare cât timp am zăcut așa ? Am în mine o sete istovitoare care mă mistuie și sunt aproape de pragul leșinului, trebuie să caut apă neapărat.
Mă uit spre caiac, dă Doamne să am o sticlă de apă prin el. Am întotdeauna într-un loc sigur al caiacului o sticlă de apă, care nu se poate pierde ori de câte ori s-ar răsuci el prin apă. Mă târăsc efectiv până la capătul lui și cu eforturi extrem de mari reușesc să dau de ea, o scot de acolo iar acum sunt cu sticla de apă în mâinile tremurânde, iar pentru mine este mai prețioasă decât aurul și toate diamantele din lume. Este salvarea mea.
Mă reped asupra ei și beau cu înghițituri mici, lacome. Simt că aș putea să o golesc pe toată într-un moment dar știu și că nu e bine. Ok, în câteva momente mă voi simți mult mai bine, apoi voi căuta în buzunarul de siguranță al caiacului cutia cu medicamente, am acolo câteva pliculețe de săruri pentru rehidratare. Iar apoi voi fi ca nou și voi încerca să înțeleg ce dracu-i cu mine aici.
Ca o magie frumoasă, electroliții aceia din săruri și-au făcut misiunea iar memoria începe să-mi revină. Sunt pe o insulă, de fapt pe o stâncă, undeva în Mediterana, în sud-vestul insulei Creta. Vâslesc de câteva zile împrejurul Cretei, iar ieri sau alatăieri, nu știu precis, depinde cât am stat inconștient, am acostat într-un golf larg pe o plajă frumoasă, am mers la o terasă și am băut un expresso, am mâncat ceva la o tavernă, apoi vremea a început să se înrăutățească și am plecat pe mare în căutarea unui loc izolat pentru campare. Am vrut să traversez acel golf care avea vreo 10 km și m-am depărtat de țărm, vântul a crescut în intensitate, valurile s-au făcut foarte mari și periculoase, am luptat din răsputeri să țin caiacul drept, apoi a venit un val care m-a ridicat sus de tot, iar când am coborât forța apei m-a răsucit ca pe o coajă de nucă și m-a răsturnat.
Eram în apă, caiacul era cu burta-n sus, iar curentul ne trăgea spre larg. Era simplu pentru mine – un înotător foarte bun, ca să mă salvez, să înnot până la țărm, dar nu voiam să abandonez caiacul acesta care este și scump și mi-a adus și multe bucurii. Așa că m-am pris de o frânghie de pe babordul lui : vom pluti amândoi unde ne va duce curentul. E plin de insulițe și stânci pe lângă Creta. Cu siguranță voi găsi una și mă voi refugia acolo.
Pluteam în derivă de câteva ore, nu știu câte, dar simțeam că vine seara iar eu mă îndreptam odată cu curentul spre larg și am văzut în depărtare o insuliță mică undeva în dreapta mea. Era la cca 2 km, dar trebuia să lupt contra curentului, de fapt de-a curmezișul lui. După 2 ore de luptă mai aveam câteva sute de metri dar am realizat că voi trece pe lângă ea, așa că am început o luptă furibindă, mi-am înzecit eforturile în panica mea că voi trece atât de aproape și totuși voi scăpa insulița aia. Noaptea a venit repede iar lupta mea părea tot mai zadarnică. Am țipat, am urlat, și m-am zbătut și mai mult. Am trecut la puțină distanță de ea iar acum înnotam complet contra curentului. Metru cu metru, în mijlocul nopții, am reușit să-mi pun picioarele pe stâncă. Am tras barca la țărm cu ultimele puteri și am căzut ca mort acolo lângă ea. Asta este tot ce îmi amintesc.
Cât am zăcut acolo nu pot să știu. Cert este că acum e ziuă, pot să cercetez bine stânca asta, este mică, nelocuită și plină de tot felul de păsări care cuibăresc. În condiții normale pentru mine ar fi ca un colț de rai aici. Dar nu mă pot bucura, încă port traumele recente de supraviețuire prin care am trecut. Acum stau gânditor cu trupul plin de dureri și încerc să reflectez...
 
Bună, Licap, acum am văzut și citit povestirea, scrisă foarte incitant dealtfel :)
Am înțeles din firul povestirii, că sursa epuizării a fost răsturnarea caiacului și decizia de a pluti în derivă alături de el. Sigur că nu e o decizie bună, dar a fost decizia acelui moment :)
Ca posesor de diverse caiace, nu am putut să nu mă întreb de ce nu l-ai întors, să te urci din nou în el. Ai fi ajuns foarte repede la mal și desigur ai fi evitat plutitul în derivă, care poate fi chiar ultima decizie din viața unui caiacist.
În joaca prin valuri, întorc un caiac rigid de circa 30 kg; redresarea unui gonflabil e floare la ureche.
La fel și urcarea într-un rigid, e mai dificilă. Într-un gonflabil ca modelul respectiv de la Gumotex, e iarăși floare la ureche :) .
Nici pe departe nu critic povestirea ta, doar creez un dialog, care poate fi atractiv pentru desfășurarea poveștii și constructiv pentru colegii caiaciști.
 
Ultima editare:
Complet de acord cu Florio, povestirea e foarte incitanta, in plus si foarte bine scrisa. Licap, nu stiu de ce ai sovait sa o postezi: ai talent!
Din pacate nu ne-ai povestit decat punctul culminant si necunoscand detaliile, nu pot face supozitii. Binenteles, chestia cu intorsul caiacului ar fi prima intrebare, dar ar fi si altele. De pilda m-am uitat pe harti ca sa vad pe ce insulita ai ajuns, dar sunt multe, de-a roata Cretei, poate fi oricare. Pana la urma am lasat deoparte orice exercitiu de imaginatie si astept continuarea povestii.
 
Bine mai licap, am asteptat jumatate de an ca sa scrii, dar acum cand ai pe teava jumatatea nepublicata, de ce ne ti in asteptare? Iti place sa ne rugam de tine? sau?
 
Salutare, prieteni. Vă rog frumos să-mi iertați întârzierea. Am intrat într-un bornout lung și am neglijat aproape orice activitate. Am ADHD și câteva ”daruri” din autism și na, am perioade când funcționez ca o rachetă, apoi intru în bula mea și nu prea mai vreau să fac nimic. Nu știu dacă e o scuză, dar asta e. Iertare.

Florio. Am vizionat o grămadă de filmulețe pe YT cu ieșiri și intrări în caiac. Am făcut o grămadă de încercări, zadarnice. Sunt mai gras, sunt mai bătrân, dracu știe, dar nu mă mai pot urca înapoi în caiac. Iar cum o spui tu că e floare la ureche, pfui, îmi vine să turbez. Probabil dacă aș fi sub suta de kg ar merge. Oricum, am zis că vara asta intru cu caiacu în apă și o să încerc de o mie de ori, puii mei.

Crocodile. O să încerc să închei povestea. Sorry.
 
Ultima editare:
Continuare...
Cât am zăcut acolo nu pot să știu. Cert este că acum e ziuă, pot să cercetez bine stânca asta, este mică, nelocuită și plină de tot felul de păsări care cuibăresc. În condiții normale pentru mine ar fi ca un colț de rai aici. Dar nu mă pot bucura, încă port traumele recente ale supraviețuirii prin care am trecut. Acum stau gânditor cu trupul plin de dureri și încerc să reflectez...
Păstrează-ţi cugetul clar şi liniştit, îmi spun ca să mă autosugestionez. Nu are nici un rost să-l răscoleşti acum şi să-l tulburi, ce va fi va fi. Am pierdut aproape toate alimentele. Toate conservele, tot ce era mai greu ca apa s-a dus la fund. În lupta mea acerbă pentru stânca asta pe care stau am pierdut și padela. Știam că o fixasem bine dar nu a fost de ajuns. Pe apă nu există bine. Rahat.
Am un bax de apă, cel mai important lucru pentru mine la momentul ăsta, pentru că sunt mereu însetat. În mod normal, pe mare, pierzi cam un litru de apă din corp la două ore. Cred că eu am stat vreo 10-15 ore în apă, am făcut eforturi grozave, așa că am pierdut aproape toată apa și electroliții din corp. Probabil din cauza aceasta creierul a pus tot corpul în amorțire și cu ultimele resurse a trecut pe un mod de avarie. De aici și pierderea memoriei, înțepenirea membrelor și altele.
Nici măcar nu mă gândesc la mâncare, dacă va fi cazul, sunt păsări, sunt ouă, scoici, pești și alte rahaturi. Dar sunt mai însetat ca un burete. Și foarte slăbit. Nu a trecut o oră de când m-am trezit iar eu am băut 4 litri de apă, și aș mai bea încă pe atâta...

Lucrul cel mai grav, telefonul mobil este mort. Trebuia să fie unul complet antiacvatic, bancul de încărcare la fel, dar ambele nu mai dau niciun semn de viață. Convenția mea cu familia era că pot să merg oriunde, dar să sun în fiecare zi la ora 7,30. Așa știau despre mine că sunt bine și în viață. Iar acum nu mai pot să sun și știu că acasă ai mei au intrat deja în zona de emoție și tot felul de gânduri. Și nu pot îndrepta lucrurile, știu că mi-e greu, dar adevărata greutate este pentru familie care-și face tot felul de gânduri negre. Încă odată, mă jur pe cer și pe pământ că dacă scap cu viață, este ultima oară când mai plec singur într-o călătorie...

Acum stau trist pe această stâncă. Dorul meu de ducă, pantagruelic, a fost întotdeauna exact ca zorii înainte de răsăritul soarelui. Libertate în solitudine. Este ca mesajul primăverii, care vine nevăzut şi face să încolţească mugurii și toate animalele înceap a fremăta, seva și sângele să înceapă să fiarbă, brusc și dintr-o dată. A fost întotdeauna o chemare care nu mai aștepta răspuns. Mă chema, iar eu răspundeam prompt. Și prieteni, am avut norocul să am parte de o soție foarte îngăduitoare, care a vrut să mă ajute să ies din această stare care mă copleșea deseori, folosind tot felul de tertipuri. Dar chemarea venea, eu îmi luam cortul și sacul de dormit și dispăream în singurătate.
 
Ultima editare:

Back
Sus