Am asteptat si restul de fotografii (cele de pe mal) din cauza asta am intirziat cu restul de impresii. Sa o luam cu inceputul, ca in fiecare an, la ora 9 fix, o salva de tun da startul cursei, si incepe nebunia. De ce nebunie? Pentru ca in locul de start, se inghesuiesc o multime de barci mai mari sau mai mici, si care toate dau navala sa porneasca cit mai iute si sa termine cursa. Pentru multe echipaje, este o traditie sa participe si sa se intreaca cu altele rivale probabil cluburi locale. Exista si o trupa de batrinei care au tot terminat toate editiile si nu sunt putine, doar vreo 36 Cum am auzit tunul, am dat bataie cailor si dai si dai, pornite sa terminam de data asta. Cam in 30 de minute am trecut pe linga portul Certoza, locul unde abandonasem cu un an in urma si privindul cum ramine in urma , am stiut ca daca ajungem la Burano, sigur terminam. Vreme superba,vintul nu batea cine stie ce, conditii super bune, doar soarele ardea , doar ca ne-am dat seama mult mai tirziu…
Pe traseu lumea zimbioare , agitatie mare, unii mai cintau, mai auzeai cum din spate se apropie din ce in ce mai tare sunetul unei tobe si stiai ca trebuie sa te dai deoparte , ca te calca dragonul, strigate in toate limbile, si stres cit cuprinde, mai ceva ca in traficul din Bucuresti la orele de virf. Eram cu ochii in patru, in jurul meu si mai ales la ce vine din spate, ca sa pot face manevre sa nu ne loveasca barcile mari, sau schifurile. In zonele mai deschise era mai lejer, acolo am putut sa fac si pozele, dar in puctele critice, de intrare pe canale, sau in zonele mai inguste era teroare, te fereai de o barca si te pomeneai in fata alteia . Am frecat atit de cirma aia, ca spre final nu a mai vrut sa se rotesca, si am terminat cursa cu degetele de la mina cu care o actionam umflate. Este atita animatie , ca nu mai realizezi efortul, trece timpul mai usor. In 2 ore eram in Burano, unii isi luau deja micul dejun pe margine, ( cei cu barci mai mari si multi “sclavi la galera” ) astia erau vitezomanii am facut si noi o mica pauza de 15 minute, si dai bataie, ca stiam ca in curind vitezomanii de pe margine, se vor pune in miscare si incepe iar nebunia cu feritul… Diana in fata era cu ochii in patru la ce se mai vedea pe sub apa, ca am mai nimerit de citeva ori in zone cu vegetatie, si a trebuit sa scoatem mecanismele si sa dam la padele. La ora 12 eram la intrare in Murano, batea clopotele de fix pe maluri deja lume multa care facea poze si salutau spre cei de pe apa , nu conta de unde esti sau ce limba vorbesti, erai bine venit. De cum am iesit din Murano, am inceput sa simt cum sfiria piele pe unele parti ale picioarelor, ardea soarele de ne capia. Diana deja capatase un reflez lua apa cu sapca si isi turna in cap. Iar eu nu mai stiam cum sa iau mai multa si sa arunc pe picioare. La citeva minute trebuia sa repetam aces ritual, si priveam cu se cristaliza sarea pe noi. Cind am intrat pe canal in Venetia, am sperat ca o sa mai pupam si noi ceva umbra de la cladiri, dar nu am avut parte de asa ceva, in schimb am avut parte de multa inghesuiala, asa ca ne-am deplasat cu viteza melcului, si ne-am prajit mai departe. Am ajus la final, si bucurie mare, ne-am auzit numele strigat inclsiv tara de unde veneam, si uite asa a crescut inima in noi, ca am mai uitat de oboseala si de arsita, ne-am luat medaliile , diplomele si dai bataie mai departe ca urmau inca 4 km de mers, de data asta printre vapoare, spre locul unde campasem. Numarul nostru de participare a fost 1015, de data asta a fost cu noroc , cred ca au fost aproape de 2000 de barci, si nu stiu cite mii de participanti, nemti cit cuprinde, locul de campare era plin de ei, chiar m-am simtit ca la TID Daca a mai fost cineva din Romania nu stiu, pe traseu noi nu am intilnit, si din ce ne-au spus restul gasti care a mers cu noi, nici ei nu au auzit sau vazut.
Sper sa mai particip si alta data, mi-as dori sa o fac intr-un caiac rigid, dar cine stie, pentru experienta asta merita oricum important e sa fi acolo si sa traiesti clipele nebune cu zimbetul pe buze.
