DoiNomazi
Seasick & Grumpy
Nu am mai scris in limba romana mai mult de un mesaj prin posta electronica, sau un mesaj postat pe un forum, de mai bine de douazeci de ani. Nu am pretentii de povestitor, dar pentru ca mi s-a reprosat ca nu am adus din Everglades un jurnal de calatorie, incerc sa va prezint "primele file" ale unui astfel de jurnal...
DRUM FARA SFARSIT
Ce mai incape in cuvantul scris dupa derularea unei secvente video? Ce mai poate starni interesul cititorului dupa ce imaginea a dezvaluit rezultatul consumarii actului? Unghiurile din afara cadrului? Perceptiile si emotiile ce au motivat selectia feliei de realitate ce a incaput in dreptunghiul cadrului? Starea si spatiul ce raman intotdeauna in spatele camerei?...
Am oprit scurt la bordura masina incarcata pana la plafoniera incurcand traficul greoi al dupa amiezei ce se scurgea bara la bara pe Canal Street. Nu auzeam decat claxoanele isterizate ce incercau sa ma impinga din spate dar banuiam injuraturile ce-mi erau adresate grabit in engleza, spaniola, italiana, creola, coreana si poloneza. Am trecut schimbatorul de viteza in neutru si am activat luminile de avarie. Masinile din spate incercau cu greu sa ma ocoloeasca. M. nu sosise inca la locul de unde trebuia s-o iau pentru a porni la drum.
Ingrijorat de iminenta aparitie a unui agent de trafic am controlat telefonul. Aveam un SMS nou. M. avea sa intarzie cateva minute datorita unei neasteptate sedinte. M. era la servici si urma sa plece la drum direct de la servici dupa terminarea programului.
"Cat mai dureaza? Sunt pe Canal Street in coltz. Nu stiu cat pot ramane stationat!".*Am trimis cat am putut de repede mesajul pentru ca nu voiam sa scap din ochi parbrizul, geamurile laterale si *cele doua oglinzi retrovizoare. Ar fi fost neplacut sa incepem expeditia cu o amenda pentru oprire neregulamentara in trafic. Continuam sa tin iPhone-ul strans in palma si din cand in cand scanam rapid afisajul. M. nu raspundea. Sa incerc s-o sun? Daca era in sedinta probabil ca oricum nu ar fi raspuns. Timpul parea sa se scurga din ce in ce mai incet iar masinile din spate pareau sa impinga masina in care ma aflam. Claxoanele adresate mie se inmulteau si deveneau parca din ce in ce mai stridente. Evitam sa privesc la fetele exasperate ale soferilor ce reuseau cu greu sa treaca de masina mea. Ma simteam vinovat si as fi vrut sa devin invizibil. Sigur nu mai puteam ramane neobservat de agentii de trafic. Telefonul parea mort in absenta oricarui SMS de la M. Am verificat barele de semnal. Eram in retea. De undeva din spate s-au pornit brusc*tanguielile unei ambulante. Am zarit luminile ambulantei in oglinda retrovizoare de pe partea mea. *Acum chiar trebuia sa misc masina.
Am rotit cheia in contact continuand sa privesc in oglinda retrovizoare. Motorul a pornit docil cu un tempo calm. In acelasi moment s-a auzit un ciocanit viguros in feamul portierei din dreapta. Am intors capul pregatit de riposta. M. incerca sa deschida portiera ce se incuiase automat cand am pornit motorul. Am descuiat in timp ce apasam ambreiajul si cuplam in viteza intai.*
"Sorry! This meeting was not scheduled."*
M. s-a urcat grabita in timp ce masina era deja in miscare angajandu-se in trafic. Incercam sa ma misc spre vest pe Canal Street inaintea ambulantei. Ambulanta incerca fara succes sa intre pe contrasens dar spatiul carosabil era plin la capacitate in ambele sensuri. Oare, chiar murea cineva inauntru? Nici macar sufletul unui om nu parea ca ar fi putut gasi o iesire din trafic. Desi nu sufar de claustrofobie, am inceput sa simt ca orasul ma striveste sufocandu-mi orice tentativa de a ajunge la tunelul salvator.
*La un moment dat traficul a intepenit complet in ambele sensuri ca intr-o iesire in afara timpului. Sirena ambulantei a fost acoperita de zeci de claxoane stridente. Ramasese foarte putin spatiu intre masinile oprite. Pietonii care se strecurau agili printre masini pareau sa arboreze un zambet malitios. Am intors capul spre M.
*"Inca o data imi dau seama de ce vreau sa ma mut la tzara!"
"Eu sunt gata.", mi-a raspuns cu seninatate.
M-am uitat la ceasul de bord. Tot timpul pe care am incercat sa-l castigam evitand ca M. sa mai treaca pe acasa dupa servici se irosea in trafic. Fiecare minut conta in cursa contra cronometru intre New York City si Everglades City. O mie trei sute noua mile terestre care trebuiau strabatute non stop in cel mult douazeci si patru de ore inainte de inchiderea biroului de unda urma sa facem rezervarile de campare. Mai ramasesera douazeci si trei de ore si unsprezece minute si noi eram inca imobilizati in trafic in Manhattan.
Dupa aproape inca o ora am ajuns in sfarsit la gura tunelului Holland Tunnel care avea sa ne ajute sa evadam din oras pe sub raul Hudson. Desi se intra in tunel bara la bara cu o viteza egala cu cea a unui om grabit mergand pe jos, important era ca inaintam si ca reuseam sa ne eliberam din pantecul supra-aglomerat al orasului ce parea pe cale sa ne mistuie si sa ne digere. Imaginea orasului ce nu ne putea digera m-a facut sa zambesc pentru ca evadarea noastra prin Holland Tunnel semana cu un act fiziologic necesar dar total lipsit de glorie.
Rarirea aparenta a traficului spre sud pe New Jersey Turnpike ne-a permis marirea vitezei de croaziera si ne-a readus gustul libertatii specifc vacantei. Se inoptase cand am trecut de iesirea spre Philadelphia a autostrazii si curand dupa aceea, in apropiere de podul peste raul Delaware, a inceput sa ploua marunt. Ploaia putea aduce ingreunari de trafic si intarzieri suplimentare. In timp ce treceam podul peste Delaware ma gandeam la potentiala deraiere a intregii expeditii datorita ratarii acelui permis de campare.
Priveam cu coada ochiului in dreapta mea la M. care parea absorbita de cartea pe carea parea s-o citeasca cu placere pe ecranul mic al iPhone-ului. Stiam ca atat timp cat va avea de citit va ramane treaza si ma va ajuta si pe mine sa nu adorm la volan. Dupa pod ne-am inscris pe I-95 sud si in ciuda asfaltului ud am incercat sa marim viteza de croaziera. Era inca devreme si capcanele radar nu se retrasesera. Aveam de asteptat pana dupa miezul noptii si statele mai putin populate din sud pentru a ne putea bucura de libertatea autostrazii.*
In ciuda greutatii echipamentului, Toyota noastra parea sa alerge cu usurinta prin noapte. Cu o zi inainte schimbasem uleiul si cele doua filtre de ulei, filtrul de aer, antigelul, toate curelele de transmisie, becurile farurilor principale, lamele stergatoarelor. Masina veche de unsprezece ani parea sa vibreze ca in prima zi *cand am ridicat-o de pe lot cu numai saisprezece mile la bord. Parca masina s-a pastrat mai bine decat omul.
Cadranele ceasurilor de bord indicau parametrii normali de turatie, temperatura, presiune de ulei, voltaj. Doar acul indicatorului de benzina parea mai activ si oarecum nehotarat. Treptat aveam sa masuram timpul si distantele nu in ore si mile, ci in alimentari. Cam sase alimentari intre New York City si Everglades City.
Am trecut pe rand prin Baltimore, Washington DC si *Richmond. Dupa miezul noptii, la sud de Richmond, traficul pe I-95 s-a rarit suficient pentru a mari viteza de croaziera semnificativ. Masina a fost echipata de fabricant cu un limitator de viteza care taie alimentarea exact la 109 mph. Cu o simpla modificare de firmware se poate neutraliza acest limitator. Dincolo de 110 mph, unde se opreste acul indicatorului, viteza poate fi estimata cu aproximatie. Tahometrul se legana voios la putin peste 3,400 de rotatii pe minut, iar manometrul galeriei de admisie sarise de la -8 la putin peste +3.2, din cele *5 unitati posibile oferite de suflanta de aer. Ceea ce explica si neastamparul indicatorului de benzina. Regimul de consum crescuse considerabil, chiar peste cel de trafic greu in oras, dar nu puteam sa nu ma grabesc pentru ca aveam de recuperat intarzierea.
Ramasesera foarte putine automobile de persoane pe I-95, oferind spatiu de manevra gigantilor de marfa cu optsprezece cauciucuri care alergau prin noapte in jerbe de lumini multicolore la fel de repede ca noi. M. continua sa citeasca pe iPhone fara a sesiza camioanele fantomatice in timp ce eu incercam sa ma asigur ca soferii respectivi nu adormisera la volan. De fiecare data cand ma apropiam de unul din ele, inainte de a-i depasi, ii interpelam prin statia radio.
*"Breaker one nine, breaker one nine, how about it, southbound?"*
Canalul nouasprezece in "banda cetatenilor" (CB) este alocat comunicarii radio intre automobilele aflate in trafic. In mod normal ar fi trebuit sa-i interpelez nu pe cei ce rulau pe langa mine spre sud, *in acelasi sens, ci pe cei ce veneau din sens opus caci ei erau cei mai in masura sa ma avertizeze de ceea ce ma asteapta. Ar fi trebuit sa intreb, "How about it, northbound? What does it look like over your shoulder?", pentru a afla de vreo eventuala capcana radar, de obicei, semnalata prin amuzantul "The bear is looking at you from the middle at mile marker x". Dupa grija cauzata de capcanele radar, pe timpul noptii eram*la fel de preocupat sa ma asigur si ca soferii mastodontilor ce rulau in apropierea mea tinand pasul la peste 110 mph nu adormisera.*
Nici unul din accentele vocilor mai vesele, sau mai morocanoase, care catadicseau sa raspunda apelului radio *nu semana cu vreunul din cele din New York. Intodeauna pe autostrada regaseam o America care semana mult mai mult cu imaginea idilica dinaintea emigrarii, decat cu cotidianul din New York unde am petrecut mai mult de jumatate din viata. Dincolo de idealizarile vestului salbatic descris de Karl May si Fenimore Cooper, dincolo de nordul inghetat al lui Jack London, *dincolo de Mark Twain si Thomas Dreiser, dincolo de "Incoruptibilii" (serialul TV din sambetele anilor '70), "Mannix", "Kojak", "Misiune Imposibila", "Un Serif la New York", "Delfinul Flipper", "Rotile", "Radacini", "Dallas", *John Wayne si Charlie Chaplin, printr-o simpla coincidenta, primul contact concret al adolescentei mele cu ceva american a fost vizita distrugatorului "USS Caron" ancorat la dana zero in portul Constanta. Un vas pe care aveam sa-l intalnesc dupa emigrare, vreo sapte, opt, ani mai tarziu, pregatit de casare pe Mississippi, undeva pe langa New Orleans.
"You're looking good all the way to North Carolina - Virginia line, northbound!" mi se raspundea. Zambeam pentru ca stiam asta, doar veneam si eu din aceeasi directie, dar ma bucuram sa stiu ca cel ce conducea camionul langa mine, sau in fata mea, nu dormea. Evident, ma grabeam sa raspund, "Ten four, driver!". In afara unor altercatii vulgare provocate probabil de plictisul celor ce isi petreceau noptile alergand singuri pe nesfarsita autostrada sute si sute de mile, in general comunicarea radio de pe canalul nouasprezece era mult mai utila si eficienta decat oricare detector radar si nu in ultima instanta reusea sa te tina treaz. Invatasem sa ma ajut cu statia radio in numeroasele traversari est-vest si nord-sud ale Americii. Calatoria solo New York - Prudhoe Bay si retur, cand am sofat 12,482 de mile terestre ar fi fost imposibila fara prezenta statiei de radio.
Tot in drumurile lungi fara oprire, in care am traversat non stop de la New York la Los Angeles in aproximativ saizeci de ore, am invatat sa pastrez in masina o colectie ampla si cat se poate de variata de CD-uri. Formula care parea sa functioneze cel mai bine in toate aceste maratonuri la volan in care in medie se puteau strabate cam 1,400 de mile in 24 de ore era o buna combinatie de CD-uri, cam douazeci si cinci pentru a evita repetarea, la care se adaugau scurte incursiuni in banda comerciala de ultrascurte (FM) ale unor statii radio locale pentru "culoarea" locatiei, de obicei rock religios cu cat se coboara mai mult spre sud. Completam programul improvizat de divertisment cu stiri si starea traficului local pe statiile comerciale ce operau in banda de unde medii (AM) si din cand in cand ascultam pretioasele buletine meteo oferite de NOAA.
Ma obisnuisem cu muzica la un nivel de fond, sau ceva mai tare cand avea rolul de a redestepta nostalgii, peste care se suprapunea statia radio ce ramanea in ascultarea traficului de pe canalul nouasprezece intre camionagii pentru alerte. Ajustam intotdeauna sensivitatea receptiei la o distanta de cel mult sase sute de metri pentru a primi doar "buletinele" din imediata apropiere evitand inevitabilul bruiaj indepartat.
Imi amintesc ca in traversarea de la New York in Belize, pe primul segment non-stop, New York - Ciudad Victoria (Mexic), strabatut in 58 de ore, imediat cum am trecut, nu fara peripetii birocratice, la sud de punctul de frontiera Matamoros, traficul radio de pe "banda cetatenilor" (CB) a incetat cu desavarsire. In vara lui 1998 soferii mexicani nu pareau sa comunice prin CB radio. A fost o experienta noua in contextul unei calatorii etichetata de toti cunoscutii inainte de plecare ca "un act de inconstienta" datorita conditiilor de securitate de pe soselele mexicane. Mai ales conducand o masina cu numere de inmatriculare de New York. Buletinul informativ al Departamentului de Stat din vara lui 1998 sugera cu insistenta evitarea zonelor indepartate, evitarea abaterilor de la soselele principale si conducerea pe timpul noptii, transformand imaginea Mexicului intr-un cadru de film de-al lui Quentin Tarantino. Adaptandu-ne la realitarea din teren, am condus pe drumuri de tara prin inima Yucatanului, am campat pe plaji pustii, am condus noaptea. Da, intr-adevar, unuia venit de la nord de Rio Grande i se putea parea neobisnuit sa fie oprit la 2 dimineata*de politia militara prezenta la punctele de trecere dintr-un stat in altul. Soldatii tineri si subofiterii cu gesturi de viitori maresali aveau aerul acela comun tuturor soldatilor din oricare armata, arborand o oarecare poza triumfala in felul in care isi indreptau pustile M-16 asupra masinii. In Chiapas inca se conduceau operatii si voiau sa fie siguri ca nu suntem jurnalisti incomozi, sau traficanti de arme sau droguri. Da, au fost cateva incidente cand la 2 am, sau 4 am, a trebui sa golesc intreaga masina asezand tot echipamentul ordonat pe marginea santului pentru inspectie, da, mi-au controlat continutul rezervorului de benzina si al canistrelor, proband cu o sonda confectionata dintr-un bat, da, au durat minute bune pana s-au convins la lumina lanternelor ca poza din pasaport seamana cu zambetul meu de gringo de Constanta si ca actele masinii au toate stampilele de rigoare, dar au ramas politicosi in engleza lor improvizata si nu s-au legat de zgomotul infernal facut de Jeep-ul meu fara toba de esapament.
Unul din efectele conducerii pe timp de noapte era si aceasta tentanta scufundare in reverie. Peste conul de lumina al farurilor de drum se suprapunea un carusel de amintiri asemanator caruselului de bagaje de la aeroport. Intamplari, *locuri, oameni. Unele reveaneau in fiecare rotatie a caruselului imaginar, altele dispareau inapoi in timp inlocuite de alte amintiri iesite la lumina pentru prima data dupa multi ani.*
O scurta inspectie a ceasurilor de bord m-a readus pentru o clipa in prezent. Mai aveam benzina pentru inca vreo suta de mile. Desi acum conduceam pe I-95 pe un coridor presarat cu nenumarate statii de benzina deschise 24/7, nu ma puteam dezobisnui de obiceiul de a pastra in portbagaj o canistra de douazeci de litri. Intotdeauna tin masina in garaj cu plinul facut si intotdeauna iau cu mine la drum cel putin o canistra plina. In Alaska, in Gobi, in Africa, in Australia, in Europa, *in Mexic, oriunde am plecat la drum cu masina am carat si benzina de rezerva.
Parca auzeam si acum ragetul infernal al motorului de patru litri al Jeep-ului si parca simteam aerul infierbantat ce se napustea peste noi prin geamurile deschise. Dormisem bine la un motel din Ciudad Victoria dupa cele 58 de ore de condus si pornisem cu voie buna pe soseaua aglomerata spre Tampico. Marturisesc ca nu-mi mai amintesc ce fel de muzica ascultam in dimineata aceea. Trecerea timpului adauga straturi si nuante subiective amintirilor tocindu-le si *indulcindu-le detaliile. Cred ca era "The Doors", probabil "Break on Through (To the Other Side), *dar nu sunt sigur. Imi amintesc ca incercam sa depasesc un autoturism al unei familii de mexicani plecati spre ocean in vacanta. Apropiindu-ma stupid de mult de masina din fata, in timp ce asteptam trecerea in sens opus a unui camion lent pentru a ma angaja in depasire, cel din fata mea a franat brusc, aparent fara nici un motiv. Franele nu m-ar fi oprit iar pe stanga venea camionul din sens opus. Am incercat cu un ultim gest disperat sa virez dreapta in sant pentru a evita coliziunea. Nu a mai fost timp si am vazut ca intr-o pelicula derulata cu incetinitorul cum capota masinii mele inghite sub ea portbagajul masinii din fata. Pentru prima data am sesizat prin geamul masinii lor chipurile ingrozite ale celor doi copii ce ma priveau de pe bancheta din spate.
Cine purta centura de siguranta intr-o dimineata caniculara de August in Mexic? In timp ce incercam sa-mi feresc fata de impactul cu parbrizul am simtit cum mi se taie respiratia de o durere ascutita in cosul pieptului provocata de impactul cu volanul. Prietena mea de atunci, aflata in locul pasegerului din dreapta, s-a trezit cu un strigat din atipeala diminetii. Se lovise si ea de parbriz si isi freca rapid fruntea. Parea mai mult speriata.
Am coborat inspaimantat, grabind pasii catre masina in care intrasem. Portiera soferului s-a deschis si un barbat cam de aceeasi varsta cu mine a coborat gesticuland rapid in timp ce s-a repezit sa deschida usa din spate unde se aflau cei doi copii si o femeie in varsta pe care o remarcam pentru prima data. S-a deschis si portiera pasagerului declanga sofer si a coborat o femeie mai tanara care se freca la ceafa in timp ce incerca si ea sa deschida portiera din spate de pe partea ei. Nici unul din cei doi adulti nu a privit in directia mea. Barbatul s-a aplecat pe bancheta din spate si a scos unul din copii in timp ce femeia o ajuta pe batrana sa coboare. Copilul din bratele barbatului, desi speriat, parea OK. Intre timp, pe partea cealalta, femeia tanara scotea din masina al doilea copil. Ma apropiasem la mai putin de un metru. Simteam in nari mirosul proaspat de after shave al barbatului ce-si strangea la piept copilul. Numai mexicanii din peliculele de la Hollywood sunt nebarbieriti. In momentul ala s-a intors spre mine.
Sistemul juridic mexican poate aparea si el putin ciudat unui calator sosit de la nord de Rio Grande pentru ca, spre deosebire premiza nevinovatiei pana la proba contrarie, in Mexic inca se fac simtite ecourile codului napoleonic si se pleaca de la premiza unei vinovatii generos distribuite tuturor partilor implicate. In cazul accidentului rutier in care eram implicat in acea infierbantata zi de vacanta, urma ca si eu si cel cu care intrasem in coliziune sa fim condusi la sectia de "Policia Federal de Caminos" pentru a lamuri situatia acolo. Nu vorbesc limba spaniola si desi aveam o polita de asigurare auto valabila in Mexic, obtinuta cu doar 24 de ore inainte din Matamoros, inainte de a trece granita, banuiam ca ma va astepta o zi extrem de lunga incercand sa trec de consecintele acestui accident.
Spre surprinderea mea soferul mexican m-a intampinat calm. Mi -a adresat primele cuvinte intr-o spaniola cu inflexiuni diferite de cea vorbita in New York. Parea multumit ca ambii copii si chiar si soacra, dupa cum aveam sa aflu ulterior, erau nevatamati. Femeia mai tanara care parea sa-i fie sotia scosese o sticla de plastic cu apa si o oferise celuilat copil. Sesizand ezitarea mea de a-i raspunde a trecut la limba engleza.
"Speak English?"
Am prins si eu voce.
"Yeah, I'm so sorry. Are the kids OK?"
Inainte sa raspunda si-a intors privirea spre femeia tanara si spre fata celuilat copil. Femeia a schitat un zambet politicos dar a ramas tacuta. Imi era greu sa-mi imaginez coreografia acestei intamplari in New York, in Romania, sau in oricare alt "bastion al civilizatiei", unde probabil ca deja ne-am fi incaierat daca am mai fi avut timp sa ne tragem suflul din torentul de ocari strigate la volumul maxim de decibeli. Tacerea lor si politetea inexplicabila m-au facut sa ma simt si mai vinovat decat eram. In fond, indiferent de ce a hotarat el sa franeze brusc, tot eu eram cel raspunzator pentru a pastra o distanta suficienta evitarii unei coliziuni. Am avut senzatia ca daca m-as uita in spatele meu as fi vazut fata dojenitoare a instructorului auto din Constanta.
"Do you have insurance?" m-a intrebat calm mexicanul.
"Yes."*
M-am rasucit pe calcaie si am pornit spre portiera deschisa a masinii mele. Prietena mea parea speriata.
"Cat vor?"
"Vor polita de asigurare. Imi pare rau, nu ma asteptam sa franeze."
"Trebuie sa mai asteptam politia? Nu putem sa le dam ceva cash si sa plecam?"
Am scos polita de asigurare si am pornit inapoi spre familia de mexicani fara sa-i raspund. Intre timp se retrasesera din soarele arzator sub umbra protectoare a unui copac. Se crease trafic datorita masinilor noastre si ceilalti soferi pareau nerabdatori sa treaca de noi.
Aveam sa asist cu cateva saptamani mai tarziu, in cursul aceleasi calatorii intr-o noapte, tot pe o sosea mexicana, cum soferi de camion exasperati nu au mai asteptat sosirea ambulantei sau a politiei si in ciuda persoanelor grav accidentate dinauntru au impins un vehicul in sant pentru a debarasa traficul. Desi atunci nu eram implicat in nici un fel si doar avusesem nesansa sa ajung la locul unui accident rutier imediat dupa ce s-a intamplat, a fost o noapte de cosmar in care am incercat impreuna cu un mexican sa tragem din caroseria contorsionata trupul frant al unui conducator auto inconstient ce parea ca inca are puls. Mexicanul cu care facusem echipa a cerut initial ajutorul celor din jur dar nimeni nu s-a oferit, majoritatea preferand sa se inchine. Prietena mea tipa isterizata sa nu ating ranitul plin de sange.
"Nu pune mana pe el ca faci SIDA! Nu-l atinge ca iei SIDA!".
Am *ezitat putin dar nu puteam sa nu ajut. Un om murea in mainile mele si eu trebuia sa ma feresc de o improbabila contaminare? L-am scos cu dificultate. Nu puteam sa-mi dau seama daca mai respira. Piciorul stang avea tibia complet separata si osul a ramas ca un ciot prins undeva in intuneric de laba strivita intre pedale. L-am asezat usor in iarba si i-am atins gatul. Tremuram si nu-mi puteam da seama daca simt sau nu pulsul. Mexicanul care a cerut ajutor sa-l scoata se lasase pe vine. I-am evitat privirea si m-am ridicat. Am simtit brusc ca trebuie sa plec. Nu mai puteam face nimic util acolo. Mi-am apucat prietena de cot si ne-am intors la masina. Traficul incepuse sa se miste. Am plecat mai departe in noapte fara sa privesc inapoi.
Nu trecusem inca prin aceasta experienta atunci cand priveam cum Jeep-ul meu blocheaza traficul pe soseaua intre Ciudad Victoria si Tampico, dar am simtit un imbold sa mut masina si sa nu astept pana va rabufni indignarea soferilor mexicani impotriva acestui gringo care le blocheaza traficul. Am intors capul spre soferul mexican.
"Shall we move the cars?"
"No. The police must come first."
N-am mai insistat si m-am retras si eu in umbra pomului. Dupa ce vedeau numarul de New York era clar ca toate privirile alea curioase si enervate identificau cu usurinta cine este "el gringo". I-am facut semn prietenei mele sa coboare din masina si sa vina la umbra. Initial a ezitat, apoi, probabil datorita claxoanelor si a privirilor, a cedat si s-a refugiat sub pom alaturi de mine si de familia de mexicani.
Desi trecusera aproape doua ore de la accident, nu sosise nici un echipaj de politie sau ambulanta. Arsita soarelui ce se apropia de amiaza parea sa fi rarit traficul. Aveam sa invat ca nu se intampla foarte multe in dogoritoarele dupa amiezi mexicane. Nici chiar riguroasele baraje ale politiei militare nu mai functioneaza in caldura inabusitoare a pranzului. De cate ori aveam sa trecem printr-un punct de control intre 11:00 AM si 2:00 PM nici nu mai trebuia sa oprim. O mana plictisita iesita dintr-un umbrar ne facea semn alene sa trecem.
In ciuda prafului incins de la baza copacului ne-am asezat cu totii pe jos. Batrana punea batiste imbibate cu apa pe capul copiilor iar acestia pareau sa aiba chef de joaca. Prietena mea incepuse sa se inroseasca violent pe obraji si pe brate. Aflasem de la barbatul mexican ca erau in drum spre plaja in prima lor zi de vacanta.*
"I'm so sorry!", repetam eu din cand in cand, bantuit de remuscari ca le-am stricat vacanta. Aproape de pranz si-a facut aparitia si masina politiei federale a drmurilor. Revedeam in minte secvente intregi din filme. Oare, imi vor pune catuse?
A coborat un singur politist intre doua varste, cu putina burtica, cu camasa bej imbibata de transpiratie. Vazand toate geamurile deschise mi-am dat seama ca problema aerului conditionat este una pur teoretica. In fond nici eu nu foloseam aerul conditionat, spre exasperarea si reprosurile prietenei. Politistul federal si-a asezat mai mult pe ceafa sapca scoasa de undeva de pe bancheta din spate, a scos un blocnotes si un pix si s-a indreptat spre noi cu aerul unui om care ar fi vrut sa fie oriunde altundeva. Nu avea ochelari de soare, nici mustata, nici cartusiere incrucisate pe piept, iar pistolul ce i se balanganea pe sold parea un simplu revolver cu sase cartuse. Cand a ajuns sub pomul unde stateam cu totii a dat politicos buna ziua si a cerut apa. Sotia mexicanului i-a oferit din sticla mare de plastic ce parea ca nu se mai termina. Politistul a baut, s-a sters tacticos cu dosul mainii si s-a apucat de scris. A luat mai intai declaratia soferului mexican pe care l-a pus sa repete de cateva ori diverse fraze. Dupa ce a umplut vreo doua pagini cu un scris mare si labartat s-a intors spre mine cu o politete plictisita.
"¿Habla Español?"
Pana sa apuc sa raspund, soferul mexican a inceput din nou sa explice. Politistul continua sa scrie. N-am mai raspuns. Oare, ce-i spunea? Dupa unele cuvinte prinse din zbor si dupa tonalitatea vocii si mimica nu parea sa fie chiar de rau. In care alta situatie similara as fi riscat sa-l las tocmai pe cel cu care eram, cel putin teoretic, in disputa, sa vorbeasca unui organ al legii in numele meu? Asistam cu surprindere la o lectie exemplara de umanitate. Acest mexican, caruia ii ruinasem vacanta printr-un accident in care-i avariasem masina si ii familia, n-a tipat, n-a injurat, n-a sarit la bataie si nici n-a profitat de accident pentru a dobandi despagubiri nemeritate. Aveam in fata un om deosebit fata de care ma simteam indatorat. Am aratat cu mana spre cele masini ramase intr-o imbratisare de tabla contorsionata si am rostit, spre consternarea prietenei mele, " I'm sorry, it' s my fault."
"Nu spune ca esti tu vinovat! Ai inebunit?"
Prietena mea reactiona cu precautia fireasca a celui ce traieste in America. Intr-o societate inundata de litigii este de neconceput sa-ti accepti vina, orice vina, inainte de a da sansa priceputilor avocati sa vorbeasca in numele tau si sa declare legal si cu argumente temeinice ca albul este, de fapt, negru si ca negrul este, de fapt, doar o nuanta din multiplele nuante de gri.
"E OK. E vina mea."
"Da, da' nu declara tu asta..."
Oare, cum pot unii oameni, constienti fiind ca au comis o greseala, sa se declare nevinovati asteptand ca argumentele bine ticluite ale unui avocat sa-i absolve de responsabilitatea acelei greseli? Cum se simt acei oameni vis a vis de ei insisi, *atunci cand se refugiaza in inimitatea eului? Nu puteam face asta si in mod cert nu puteam sa-mi inabus dorinta de a-mi asuma vinovatia in fata acestui om deosebit.*Cum aveam sa petrecem inca multe ore impreuna am apucat sa ne cunoastem, sa schimbam adrese si invitatii, "If you ever come to New York, please call..."*
Asemeni soferului mexican, desi mult mai probabil din alte motive, politistul federal era si el extrem de calm si politicos. Mi-a cerut permisul de conducere si actele masinii, polita de asigurare si s-a retras in masina lui, nu inainte de a ne spune sa scoatem masinile de pe carosabil.
Masina mexicanului a pornit la cheie. A scos un par de la un gard din apropiere si i-a indoit tabla de la aripa in ambele parti pentru a nu se freca de cauciucurile din spate. Incurajat de succes, a miscat masina si *parcat-o in sant.*De abea dupa ce a miscat masina lui am reusit sa evaluez avariile Jeep-ului meu. Radiatorul era spart, capota era indoita, *un far era spart, recipientul de vacuum era spart, elicea ventilatorului avea o pala indoita. Desi motorul se oprise in momentul impactului, pompa de apa, bateria, alternatorul, servo-directia si servo-frana pareau in stare de functionare. Lichidul verde din radiator fusese inghitit de praful gros si in absenta lichidului de racire nu ma simteam tentat sa pornesc motorul. Prietena mea se apropiase cu o privire intrebatoare. Am intors capul spre masina mexicanului. Doar ce reusise sa-si deschida portbagajul folosind acelasi stalp de gard cu care isi indreptase aripile. Parea ca dincolo de avarierea portbagajului ii strivisem si bagajele dinauntru. Sotia lui a inceput sa cotrobaie si sa-si inventarieze lucrurile din gentile de voiaj care se strambasera capatand forme ciudate de mostre lunare.
Politistul mi-a intrerupt brusc contemplarea. Desi parea ca terminase de completat procesul verbal, se intorsese de la masina fara actele mele. Mi s-a adresat cu cateva cuvinte in engleza *in timp ce isi rotea palmele pe un volan imaginar.
"You drive?" A aratat in directia de unde venisem cu totii, "Ciudat Victoria."
Soferul mexican se apropiase de noi. Desi nu am inteles toate cuvintele, am banuit ce l-a intrebat pe politist. Dupa ce a ascultat raspunsul politistului s-a intors catre mine.
"Can you drive your car? We must go back to the police station in Ciudad Victoria."
Am dat din cap.
"I have a broken radiator, I can't drive my car. Ask him if he can call a tow truck."
Politistul n-a mai asteptat traducerea. Intelesese. S-a *intors resemnat la masina lui. M-am aplecat sa-mi controlez directia. Nu parea nimic indoit. Am tras de volan. Nu avea joc. Mexicanul a ramas langa masina mea si ma privea in tacere.
Politistul *s-a intors cu o fata suparata explicandu-i ceva mexicanului. Gesticula cu gesturi lente. Cred ca anumite miscari ale mainilor sunt comune oricarei culturi si limbi. Am asteptat totusi traducerea in engleza.
"His radio doesn't work. "
Aveam sa inteleg in urmatoarele cateva minute ca, de fapt, i se descarcase bateria. Motiv pentru care nu mai putea sa-si porneasca nici motorul. Am impins cu totii masina politiei pe marginea santului, apoi am impins-o cu toti si pe a mea, eliberand traficul.
Politistul si-a folosit telefonul celular pentru o conversatie ce parea sa-l exaspereze. Ne-a comunicat ca nu va mai veni ambulanta. Se facuse extrem de cald si nu se simtea nici o adiere. Stateam cu totii in umbra pomului si treceam o a doua sticla de apa de la unul la celalalt. Prietena mea a lasat sa treaca sticla de ea, incercand sa-mi faca un semn discret sa nu beau din aceeasi sticla cu toti ceilalti. Sincer sa fiu ma gandisem si eu sa nu beau dar mi-a fost teama ca vor interpreta refuzul ca pe un afront si m-am simtit vinovat. Am baut doua inghitituri mici si i-am dat sticla femeii care i-a sters buza cu degetele si a dat-o unuia din copii. Doi ani mai tarziu aveam sa impart o sticla de vin cu un grup de barbati dintr-o comunitate defavorizata din Romania si aveam sa trec printr-o sperietura care mi-a alterat definitiv raspunsul in astfel de situatii. Comunitatea respectiva trecea printr-o epidemie de TBC iar *cei cu care am impartit o zi intreaga de vara, atingand maini si clante si paine si peste prajit si fructe si sticla de vin au gasit de cuviinta sa-mi spuna de epidemie la sfarsit. Dupa doua examene, repetate la sase luni, m-am linistit, dar am ramas cu o lectie. In Mexic eram inca interesat sa nu-mi ofensez partenerii de suferinta.
Mexicanii au scos niste biscuiti pentru copii, am scos si noi niste napolitane dubioase cu gust chimic si ne-am impartit merindele unii altora. Soacra mexicanului i-a oferit politistului un mar mic, verzui. Mestecam cu totii in tacere evitand sa ne incrucisam privirele. In mod surprinzator, in ciuda caldurii si a situatiei, nimeni nu parea iritat. Plutea in aer o pace nefireasca si un aer calm de resemnare. Parca eram o familie iesita la picnic. Prietena mea isi acoperise movul proaspatului cucui din frunte cu o bandana imbibata cu apa. Mesteca guma si isi privea o unghie de la mana ramasa libera. Copiii incepusera sa se joace in praf cu niste figurine grotesti de plastic, un fel de hibrid intre GI Joe si Predator, si nu pareau afectati de caldura. *Notiunea timpului parea sa se fi evaporat. Am sesizat ca politistul privea undeva spre mana mea stanga. Si-a ridicat privirea si a gesticulat spre ceas.
"Good! Very good! I like."
"Yeah, it's OK."
N-am gasit nici un raspuns mai potrivit. Mi-am facut de lucru cu mana stanga incercand s-o indepartez de privirea politistului. Mi-am amintit privirea extrem de asemanatoare a unui park ranger din Zimbabwe, care timp de noua ore de mars prin boscheti nu a incetat sa-mi priveasca ceasul si sa adauge cat de mult ii place ceasul meu. Am inteles atractia lui si i l-as fi daruit cu placere, dar era un ceas primit cadou de care nu ma puteam desparti. Am incercat sa-l distrag si sa-l fac sa zambeasca in timpul unui popas aratandu-i cum se executa regulamentar prezentarea pentru onor cu un AK-47 dar rangerul parea sa aiba ochi doar pentru ceasul meu. Si-a luat arma inapoi fara sa zambeasca si mi-a povestit cu o voce grava ca in Hwange National Park turistii nu au voie sa coboare din masini si sa cutreiere prin boscheti si ca incalcarea regulii se poate pedepsi prin impuscare. N-am putut sa-mi opresc hohotul de ras.
"What do you mean you can shoot a tourist found on foot? You're kidding, right?"
"Yes, we can. Maybe he is a poacher." Nu parea sa glumeasca.*
"And *what if he's not armed? No guns at all, no guns in the car. What if he's really a tourist?"
Nu parea impresionat de argument. M-a privit calm.
"He can be a poacher. If he drives through he's ok, but if he leaves his car and walks through the bush I can shoot him."
S-a oprit parand ca ezita sa continue. Si-a coborat privirea. Nu-mi dadeam seama daca priveste in pamant sau la ceasul meu. A continuat pe ton scazut.
"If we shoot a poacher we can keep his shoes and watch."
Am privit la pantofii lui pentru prima data. Desi era imbracat intr-o uniforma aproximativa de park ranger, era incaltat cu pantofi bej de oras extrem de scalciati si jupuiti. M-am ridicat.
"Do you think we'll find a black rhino today?"
S-a ridicat si el si si-a pus pusca AK-47 pe spate, apucand-o de teava ca pe un ciomag. Judecand dupa varsta era foarte probabil sa fi fost un veteran al razboiului de gherilla.
"We'll find the black rhino deeper in the bush."
Cautam sa filmez un rinocer negru pentru un documentar despre rinocerii negri din Hwange care erau pe cale de disparitie datorita braconierilor iar rangerul avea misiuea sa asigure protectia echipei. Aveam un permis scris stampilat de nenumarate ori la minister si eram autorizati sa mergem pe jos in cautarea rinocerilor negri. Admitand ca imi spusese adevarul, nu puteam sa nu ma intreb cum s-ar fi compartat rangerul daca am fi fost doar noi doi. Dupa vreo zece ore de mars, am gasit o singura femela cu pui si am reusit sa filmez vreo sase minute de caseta.
Politistul mexican parea ca se plictisese de ceasul meu. Au existat alte situatii cand un ceas electronic ieftin, plin de butoane si afisaje, desprins rapid de la mana si oferit cu un zambet cuiva care parea sa nu inteleaga data unei vize din pasaport a deschis usi si a ridicat bariere. Mereu incerc sa-mi amintesc sa nu mai plec in anumite locuri fara cateva ceasuri ieftine si cateva pachete de tigari locale.
Peste inca o ora lunga cat eternitatea a aparut camioneta verde cu alb al unui "ángeles Verdes" (Green Angels). Ingerii verzi aduc un ajutor extrem de valoros turistilor rutieri ramasi in pana in Mexic. Soferul tanar avea un zambet prietenesc. Parea odihnit si plin de voie buna. A venit intai la mine.
"Hola! Are you OK?"
Desi cu un sesizabil accent, slefuia pronuntia vocalelor in engleza mai bine decat mine. I-am intins mana. Probabil ca a vrut sa faca o gluma incercand sa imite o strangere de mana "ghetto" cu coreografia vazuta in filme. Ne-am incurcat la a patra figura cu degetele mari si am zambit amandoi trecand cu usurinta peste penibil. Politistual i-a explicat ceva si ingerul a facut stanga imprejur urcandu-se inapoi in masina cu care venise. Nici pe mine, nici pe cel cu care ma tamponasem nu avea cu ce sa ne ajute. A tras camioneta langa masina de politie si l-a ajutat pe politist sa-si porneadca masina de la bateria lui. In momentul ala a sosit si camionul platforma care avea sa ridice masina mea.
A aparut un tip nepieptanat si nebarbierit, cu cearcane adanci de Tequilla, imbracat intr-un maieu transpirat ce candva fusese, probabil, alb. In sfarsit. Dupa cum se misca nu parea sa fie foarte incantat sa ni se alature in soare. S-a oprit in dreptul politistului. Ingerul verde s-a intors langa mine.
"This is the tow truck for you."
Parea ca incearca sa ma incurajeze. Am simtit o mana pe cot.
"Mi-e rau, imi vine sa vomit."
Prietena mea era extrem de rosie la fata. Bandana cu care inca isi acoperea fruntea se uscase si parea apretata.
"Incearca sa stai la umbra. Mai ai apa?"
"Cat mai dureaza? Am nevoie la toaleta."
"Nu stiu, ne incarca asta si plecam inapoi in oras."
In absenta oricaror tufisuri, nu pareau sa existe optiuni.*Ingerul verde a intervenit in conversatie.
"If you need to go back to town I can take you."
Prietena mea n-a raspuns.*
"Vrei sa te duci inainte? Te opresti inapoi la motel si iei o camera."
*A dat din cap fara sa spuna nimic. Parea obosita.
"We'll wait for the car, thank you."
Ingerul verde mi-a intins mana arborand acelasi zambet cu care venise.
"OK. Good luck!"
Mexicanul nebarbierit era aplecat in fata Jeep-ului meu si controla ceva sub bara. *S-a ridicat mormaind si si-a tarat pasii inapoi la camionul lui.
"We'll see you at the police station."
Am intors capul spre partenerul meu de accident.*
"OK."
Familia lui se urcase deja in masina. Politistul a *pornit girofarurile si a blocat drumul pana cel de care ma ciocnisem a intors masina spre Ciudad Victoria. Se formase o coloana ciudata. Ingerul verde a plecat primul urmat de masina avariata. Politistul a incheiat coloana. Am urmarit cu privirea girofarurile aprinse.
"Llave?
Am tresarit. Cand ajunsese soferul camionului de depanare langa mine? Mirosea a transpiratie si parca si a bere. Poate mirosul de bere a fost interpretare subiectiva, nu stiu. Am ezitat sa raspund pentru ca nu eram sigur daca am inteles bine. A mimat un gest similar cu deschiderea unei incuietori. I-am facut semn spre masina. Lasasem cheile in contact. Ne-am dus impreuna la Jeep. S-a asigurat ca directia nu este blocata si a fortat volanul incercand sa indrepte rotile.
Au mai trecut cam 45 de minute pana a urcat Jeep-ul pe platforma camionului si pana am reusit sa pornim la drum inspre Ciudad Victoria. Am mai petrecut o ora si jumatate la sediul politiei rutiere din Ciudad Victoria si am reusit sa gasim o camera la motel dupa ce s-a inserat. Masina a stat imobolizata intr-un atelier de reparatii inca doua zile pana au primit, naiba stie de unde, un radiator care se potrivea. Am folosit si sarma si scotch tape pentru a finaliza reparatiile le recipientul de vid. Drumul nostru era la inceput si avea sa continue spre sud prin Yucatan, prin jungla din Beliza si Guatemala, inapoi in Mexic prin Chiapas si speram noi inapoi la New York.
Raidul in Mexic n-a fost usor si am ramas cu amintiri interesante, unele mai amuzante decat altele. Pentru a trece cu feribotul de la Puerto Morales la insula Cozumel a trebuit sa ne aliniem la coada la unu dimineata pentru o imbarcare care era programata pentru patru si jumatate dimineata. Jeep-ul nostru era singura masina cu turisti printre camioanele grele de marfa si numarul de inmatriculare atragea o atentie pe care nu ne-o doream. Soferii camioanelor de marfa aliniate pe cheiul unde urma sa acosteze feribotul confirmau imaginea stereotipica a mexicanului din filmele produse la Hollywood. Nebarbieriti, transpirati, imbracati in maieuri sau camasi murdare, cu parul dezordonat si ochii carpiti de somn. In cele cateva ore petrecute pe chei am invatat ca pot exista dificultati suplimentare cand calatoresti cu o prietena tanara si blonda in Mexic. Privirile si gesturile au fost cat se poate de directe si sugestive. N-as putea spune daca a fost mai neplacut petrecand acele cateva ore interminabile de noapte sufocanta pe chei, sau cele doua ore la bordul imensului si fantomaticului feribot. Etajele superioare, unde ar fi trebuit sa se afle magazine si restaurante, *erau pustii si complet intunecate. Ne-am furisat in ceea ce fusese odata bucataria restaurantului si ne-am injghebat un mic adapost intre doua dulapuri.
Am traversat cu bine si am iesit pe strazile din Cozumel odata cu zorii. Nu aveam o destinatie anume si am hotarat sa facem un tur al insulei pana se trezea orasul la viata. Plajile de pe partea de est a insulei aratau la fel de neatinse ca trebuie sa fi aratat la sosirea primilor colonisti spanioli. Oceanul linistit isi dezvaluia un verde seducator in sclipirile zorilor. Stiind ca puteam sa ne instalam cortul oriunde am fi dorit ne dadea o imbatatoare senzatie de libertate. N-am putut rezista tentatiei de a alerga in valuri eliberati de orice haine.
Cand ne-am intors in oras, completand tura pe perimetrul insulei, am gasit strazile aglomerate de pietoni si masini. Nimeni nu parea sa sesizeze zgomotul ingrozitor al Jeep-ului nostru fara toba de esapament. In mod paradoxal, tocmai zgomotul ala infernal si coatele bronzate rezemate de geamurile deschise ne ajutau sa nu aratam a gringos. Iar numarul de inmatriculare de New York nu mai era asa vizibil in traficul bara la bara. Tot invartindu-ne pe strazile inguste un cautarea unei pizzerii am sesizat in oglinda retrovizoare o masina lata americana din anii saptezeci care parea sa copieze cu exactitate fiecare schimbare de directie a Jeep-ului nostru. Mi se parea putin probabil ca ar fi putut sa ne urmareasca. Nu cunosteam pe nimeni pe insula si nu comunicasem cu nimeni de mai bine de o saptamana. Nu stia absolut nimeni ca noi eram pe Cozumel. La volanul masinii din spate nu era un mexican nebarbierit, ci o femeie cu palarie de soare. Incercand sa ma conving daca suntem urmariti sau nu, am inceput sa virez la dreapta prin aceleasi intersectii pana am completat doua cercuri.
"Nu vrei sa incercam si alte strazi?", a intrebst prietena mea. I-am raspuns continuand sa privesc in oglinda retrovizoare.
"Daca-ti spun ceva n-o sa ma crezi."
"Nu mai vrei pizza..."
"Nu... Vezi masina din spate?"
Prietena mea s-a intors si a privit in spate. Am franat si am oprit Jeep-ul. Masina din spate a oprit la mai putin de un metru de noi.
"Am impresia ca tipa asta ne urmareste."
Prietena mea a intors capul cu o privire mirata.
"De ce sa ne urmareasca?"
"Nu stiu, dar vreau sa ma conving."
Am coborat din Jeep fara sa opresc motorul si m-am indreptat cu pasi rapizi spre portiera masinii din spate. Femeia a coborat geamul calma. Era o femeie intre cincizeci si saizeci de ani. M-a intampinat cu un zambet cald, dezarmant.
"Good morning."
Imi pierdusem brusc elanul beligerant. Un claxon strident mi-a amintit ca iar blocasem traficul.
"Hi! I mean... I'm sorry, are you... following me? I kept looking in the mirror and..."
Incercam sa gasesc cuvintele potrivite unei situatii neasteptare si oarecum fara sens. M-a intrerupt.
"Yes. Are you the couple from New York?"
Nu stiam daca trebuie sa rad sau sa incerc sa-i raspund serios. Jeep-ul nostru avea numere de New York. Nu vazusem nici un alt numar de New York de cand trecusem de New Orleans. Se alaturasera si alte claxoane celui initial si pietonii pareau vadit deranjati ca li se tulbura tihna placuta a diminetii. Am incercat sa-i raspund pe un ton serios.*
"We are a couple from New York."
"Did you fax me?"
Nici la intrebarea asta nu m-am asteptst. Oare, ne confunda cu cinevs?
"Nope."
"Oh, you are not looking for a room?"
Incepusem sa ma intreb daca chiar astepta un cuplu din New York sau iesise dupa clienti. Masinile din spate ne depaseau anevoios pe strada ingusta, fiind nevoite sa treaca cu cate o roata be bordura. Incercam sa evit rezist tentatia de a privi in ochii soferilor exasperati.
"Not really. We just arrived and we may pitch the tent on the beach."
Mi-a raspuns cu un ton insistent ce aducea mai mult a rugaminte.
"But it can be so hot in a tent. I can rent you a *two bedroom appartment with air conditioner. Come and see if you like it."
"I don't know..."
"Come and see it first. It is not expensive."
"I don't know, let me talk to my girlfriend."
"OK, turn right at the first intersection and let me go first."
M-am intors la Jeep.
"Ce-a spus?"
"Vrea sa ne inchirieze un apartament..."
"Un apartament, sau o camera?
Am cuplat in viteza intai si am pornit spre intersectie activand semnalizatorul.
"Un apartament."
"Cat vrea?"
Am virat incet la dreapta pe o strada putin mai larga.*
"N-a spus. Ne-a invitat sa-l vedem."
Masina greoaie din spatele nostru ne-a depasit. Femeia de la volan ne-a facut semn s-o urmam.
"Are aer conditionat?"
"Asa a zis."
"Hai sa-l vedem. E prea cald in cort."*
Am pornit in urma masinii din fata noastra. Avea dreptate. Desi nu s-a plans foarte mult in noptile petrecute pe Coasta de Smarald, langa Veracruz, dormitul in cort in Mexic pe coasta Atlanticului in luna August cerea vointa. Chiar si in absenta oricarui invelis textil, era atat de cald incat nu puteai adormi si erai fortat sa te zvarcolesti toata noaptea siroind de transpiratie. Cum aveam sa coboram si mai mult spre sud in Belize, hotarasem sa ne cumparam hamace din Cozumel.
Dupa mai multe viraje pe cateva strazi din ce in ce mai linistite, ne-am departat putin de centru si am oprit in fata unui bloc cochet de apartamente cu trei nivele. Cladirea avea o arhitectura plscuta si parea foarte bine ingrijita. Am coborat si am grabit pasul spre femeia ce descuiase usa blocului si o tinea deschisa *pentru noi.
"Hello! Welcome to the Blue Iguana!"
Am lasat-o pe prietena mea sa intre prima.
"Hi!"
Prietena mea parea incantata de marmura treptelor de la intrarea blocului. Imi placea lemnul masiv al usii si stilul clantei.
"Thank you."
*Coridorul de la intrare avea cateva tablouri ce pareau originale si doua plante luxuriante. Totul parea ales si combinat cu rafinament intr-un stil elegant si discret. Am sesizat ca si femeia avea o anumita gratie in miscari.
"These are my paintings,"
Ne-am oprit pe primul etaj in fata apartamentului numarul 3. Femeia a descuiat usa si a ramas in prag.
"Hola!"
N-a raspuns *nimeni dar am auzit pasii unei persoane ce se apropia de undeva din interiorul apartamentului. A aparut un barbat solid, cam de aceeasi varsta cu femeia, imbracat intr-un maieu alb. Desi curat si ingrijit, nu avea acelasi aer elegant ca ea.
"Hi! Do you speak English?"
Avea o voce cu inflexiuni placute.
"Yes, we do."
"Where are you from?"
"New York."
"Neah, you're not americans. Where were *you born?"
Accentul lui era diferit de al femeii si chiar si de cele cu care ne obisnuisem la vorbitorii de limba engleza din Mexic.
"We were born in Romania."
"Where in Romania?"
"Well, I was born in Constanta and she was born in Bucharest?"
"Vorbiti romaneste?"
Nu stiu exact de ce, dar nu m-a mirat foarte tare intrebarea.
"Da."
Brusc i s-a luminat fata.
"De ce p---a ma-ti nu spui asa, ma? Si eu tot din Constanta sunt!" Am tresarit mai mult de la palma grea care mi-a aterizat pe omoplat decat din cauza asperitatii cuvintelor.*
Ne-au cerut patruzeci de dolari pe noapte pentru un apartament extrem de spatios cu doua dormitoare la etajul doi. Avea aer conditionat in fiecare camera si o cada excelenta. Am petrecut patru seri la rand depanand amintiri ce nu se intersectau deloc. Constanteanul o intalnise pe mexicanca la Bucuresti cu multi ani in urma, se casatorise cu ea si emigrase in Mexic. Mai batran ca mine cu vreo treizeci de ani, era dintr-o generatie cu care nu aveam in comun decat amintirea locului unde ne nascusem si limba materna. Pana la urma, amandoua dureros de insuficiente pentru o trecere dincolo de superficial.
DRUM FARA SFARSIT
Ce mai incape in cuvantul scris dupa derularea unei secvente video? Ce mai poate starni interesul cititorului dupa ce imaginea a dezvaluit rezultatul consumarii actului? Unghiurile din afara cadrului? Perceptiile si emotiile ce au motivat selectia feliei de realitate ce a incaput in dreptunghiul cadrului? Starea si spatiul ce raman intotdeauna in spatele camerei?...
Am oprit scurt la bordura masina incarcata pana la plafoniera incurcand traficul greoi al dupa amiezei ce se scurgea bara la bara pe Canal Street. Nu auzeam decat claxoanele isterizate ce incercau sa ma impinga din spate dar banuiam injuraturile ce-mi erau adresate grabit in engleza, spaniola, italiana, creola, coreana si poloneza. Am trecut schimbatorul de viteza in neutru si am activat luminile de avarie. Masinile din spate incercau cu greu sa ma ocoloeasca. M. nu sosise inca la locul de unde trebuia s-o iau pentru a porni la drum.
Ingrijorat de iminenta aparitie a unui agent de trafic am controlat telefonul. Aveam un SMS nou. M. avea sa intarzie cateva minute datorita unei neasteptate sedinte. M. era la servici si urma sa plece la drum direct de la servici dupa terminarea programului.
"Cat mai dureaza? Sunt pe Canal Street in coltz. Nu stiu cat pot ramane stationat!".*Am trimis cat am putut de repede mesajul pentru ca nu voiam sa scap din ochi parbrizul, geamurile laterale si *cele doua oglinzi retrovizoare. Ar fi fost neplacut sa incepem expeditia cu o amenda pentru oprire neregulamentara in trafic. Continuam sa tin iPhone-ul strans in palma si din cand in cand scanam rapid afisajul. M. nu raspundea. Sa incerc s-o sun? Daca era in sedinta probabil ca oricum nu ar fi raspuns. Timpul parea sa se scurga din ce in ce mai incet iar masinile din spate pareau sa impinga masina in care ma aflam. Claxoanele adresate mie se inmulteau si deveneau parca din ce in ce mai stridente. Evitam sa privesc la fetele exasperate ale soferilor ce reuseau cu greu sa treaca de masina mea. Ma simteam vinovat si as fi vrut sa devin invizibil. Sigur nu mai puteam ramane neobservat de agentii de trafic. Telefonul parea mort in absenta oricarui SMS de la M. Am verificat barele de semnal. Eram in retea. De undeva din spate s-au pornit brusc*tanguielile unei ambulante. Am zarit luminile ambulantei in oglinda retrovizoare de pe partea mea. *Acum chiar trebuia sa misc masina.
Am rotit cheia in contact continuand sa privesc in oglinda retrovizoare. Motorul a pornit docil cu un tempo calm. In acelasi moment s-a auzit un ciocanit viguros in feamul portierei din dreapta. Am intors capul pregatit de riposta. M. incerca sa deschida portiera ce se incuiase automat cand am pornit motorul. Am descuiat in timp ce apasam ambreiajul si cuplam in viteza intai.*
"Sorry! This meeting was not scheduled."*
M. s-a urcat grabita in timp ce masina era deja in miscare angajandu-se in trafic. Incercam sa ma misc spre vest pe Canal Street inaintea ambulantei. Ambulanta incerca fara succes sa intre pe contrasens dar spatiul carosabil era plin la capacitate in ambele sensuri. Oare, chiar murea cineva inauntru? Nici macar sufletul unui om nu parea ca ar fi putut gasi o iesire din trafic. Desi nu sufar de claustrofobie, am inceput sa simt ca orasul ma striveste sufocandu-mi orice tentativa de a ajunge la tunelul salvator.
*La un moment dat traficul a intepenit complet in ambele sensuri ca intr-o iesire in afara timpului. Sirena ambulantei a fost acoperita de zeci de claxoane stridente. Ramasese foarte putin spatiu intre masinile oprite. Pietonii care se strecurau agili printre masini pareau sa arboreze un zambet malitios. Am intors capul spre M.
*"Inca o data imi dau seama de ce vreau sa ma mut la tzara!"
"Eu sunt gata.", mi-a raspuns cu seninatate.
M-am uitat la ceasul de bord. Tot timpul pe care am incercat sa-l castigam evitand ca M. sa mai treaca pe acasa dupa servici se irosea in trafic. Fiecare minut conta in cursa contra cronometru intre New York City si Everglades City. O mie trei sute noua mile terestre care trebuiau strabatute non stop in cel mult douazeci si patru de ore inainte de inchiderea biroului de unda urma sa facem rezervarile de campare. Mai ramasesera douazeci si trei de ore si unsprezece minute si noi eram inca imobilizati in trafic in Manhattan.
Dupa aproape inca o ora am ajuns in sfarsit la gura tunelului Holland Tunnel care avea sa ne ajute sa evadam din oras pe sub raul Hudson. Desi se intra in tunel bara la bara cu o viteza egala cu cea a unui om grabit mergand pe jos, important era ca inaintam si ca reuseam sa ne eliberam din pantecul supra-aglomerat al orasului ce parea pe cale sa ne mistuie si sa ne digere. Imaginea orasului ce nu ne putea digera m-a facut sa zambesc pentru ca evadarea noastra prin Holland Tunnel semana cu un act fiziologic necesar dar total lipsit de glorie.
Rarirea aparenta a traficului spre sud pe New Jersey Turnpike ne-a permis marirea vitezei de croaziera si ne-a readus gustul libertatii specifc vacantei. Se inoptase cand am trecut de iesirea spre Philadelphia a autostrazii si curand dupa aceea, in apropiere de podul peste raul Delaware, a inceput sa ploua marunt. Ploaia putea aduce ingreunari de trafic si intarzieri suplimentare. In timp ce treceam podul peste Delaware ma gandeam la potentiala deraiere a intregii expeditii datorita ratarii acelui permis de campare.
Priveam cu coada ochiului in dreapta mea la M. care parea absorbita de cartea pe carea parea s-o citeasca cu placere pe ecranul mic al iPhone-ului. Stiam ca atat timp cat va avea de citit va ramane treaza si ma va ajuta si pe mine sa nu adorm la volan. Dupa pod ne-am inscris pe I-95 sud si in ciuda asfaltului ud am incercat sa marim viteza de croaziera. Era inca devreme si capcanele radar nu se retrasesera. Aveam de asteptat pana dupa miezul noptii si statele mai putin populate din sud pentru a ne putea bucura de libertatea autostrazii.*
In ciuda greutatii echipamentului, Toyota noastra parea sa alerge cu usurinta prin noapte. Cu o zi inainte schimbasem uleiul si cele doua filtre de ulei, filtrul de aer, antigelul, toate curelele de transmisie, becurile farurilor principale, lamele stergatoarelor. Masina veche de unsprezece ani parea sa vibreze ca in prima zi *cand am ridicat-o de pe lot cu numai saisprezece mile la bord. Parca masina s-a pastrat mai bine decat omul.
Cadranele ceasurilor de bord indicau parametrii normali de turatie, temperatura, presiune de ulei, voltaj. Doar acul indicatorului de benzina parea mai activ si oarecum nehotarat. Treptat aveam sa masuram timpul si distantele nu in ore si mile, ci in alimentari. Cam sase alimentari intre New York City si Everglades City.
Am trecut pe rand prin Baltimore, Washington DC si *Richmond. Dupa miezul noptii, la sud de Richmond, traficul pe I-95 s-a rarit suficient pentru a mari viteza de croaziera semnificativ. Masina a fost echipata de fabricant cu un limitator de viteza care taie alimentarea exact la 109 mph. Cu o simpla modificare de firmware se poate neutraliza acest limitator. Dincolo de 110 mph, unde se opreste acul indicatorului, viteza poate fi estimata cu aproximatie. Tahometrul se legana voios la putin peste 3,400 de rotatii pe minut, iar manometrul galeriei de admisie sarise de la -8 la putin peste +3.2, din cele *5 unitati posibile oferite de suflanta de aer. Ceea ce explica si neastamparul indicatorului de benzina. Regimul de consum crescuse considerabil, chiar peste cel de trafic greu in oras, dar nu puteam sa nu ma grabesc pentru ca aveam de recuperat intarzierea.
Ramasesera foarte putine automobile de persoane pe I-95, oferind spatiu de manevra gigantilor de marfa cu optsprezece cauciucuri care alergau prin noapte in jerbe de lumini multicolore la fel de repede ca noi. M. continua sa citeasca pe iPhone fara a sesiza camioanele fantomatice in timp ce eu incercam sa ma asigur ca soferii respectivi nu adormisera la volan. De fiecare data cand ma apropiam de unul din ele, inainte de a-i depasi, ii interpelam prin statia radio.
*"Breaker one nine, breaker one nine, how about it, southbound?"*
Canalul nouasprezece in "banda cetatenilor" (CB) este alocat comunicarii radio intre automobilele aflate in trafic. In mod normal ar fi trebuit sa-i interpelez nu pe cei ce rulau pe langa mine spre sud, *in acelasi sens, ci pe cei ce veneau din sens opus caci ei erau cei mai in masura sa ma avertizeze de ceea ce ma asteapta. Ar fi trebuit sa intreb, "How about it, northbound? What does it look like over your shoulder?", pentru a afla de vreo eventuala capcana radar, de obicei, semnalata prin amuzantul "The bear is looking at you from the middle at mile marker x". Dupa grija cauzata de capcanele radar, pe timpul noptii eram*la fel de preocupat sa ma asigur si ca soferii mastodontilor ce rulau in apropierea mea tinand pasul la peste 110 mph nu adormisera.*
Nici unul din accentele vocilor mai vesele, sau mai morocanoase, care catadicseau sa raspunda apelului radio *nu semana cu vreunul din cele din New York. Intodeauna pe autostrada regaseam o America care semana mult mai mult cu imaginea idilica dinaintea emigrarii, decat cu cotidianul din New York unde am petrecut mai mult de jumatate din viata. Dincolo de idealizarile vestului salbatic descris de Karl May si Fenimore Cooper, dincolo de nordul inghetat al lui Jack London, *dincolo de Mark Twain si Thomas Dreiser, dincolo de "Incoruptibilii" (serialul TV din sambetele anilor '70), "Mannix", "Kojak", "Misiune Imposibila", "Un Serif la New York", "Delfinul Flipper", "Rotile", "Radacini", "Dallas", *John Wayne si Charlie Chaplin, printr-o simpla coincidenta, primul contact concret al adolescentei mele cu ceva american a fost vizita distrugatorului "USS Caron" ancorat la dana zero in portul Constanta. Un vas pe care aveam sa-l intalnesc dupa emigrare, vreo sapte, opt, ani mai tarziu, pregatit de casare pe Mississippi, undeva pe langa New Orleans.
"You're looking good all the way to North Carolina - Virginia line, northbound!" mi se raspundea. Zambeam pentru ca stiam asta, doar veneam si eu din aceeasi directie, dar ma bucuram sa stiu ca cel ce conducea camionul langa mine, sau in fata mea, nu dormea. Evident, ma grabeam sa raspund, "Ten four, driver!". In afara unor altercatii vulgare provocate probabil de plictisul celor ce isi petreceau noptile alergand singuri pe nesfarsita autostrada sute si sute de mile, in general comunicarea radio de pe canalul nouasprezece era mult mai utila si eficienta decat oricare detector radar si nu in ultima instanta reusea sa te tina treaz. Invatasem sa ma ajut cu statia radio in numeroasele traversari est-vest si nord-sud ale Americii. Calatoria solo New York - Prudhoe Bay si retur, cand am sofat 12,482 de mile terestre ar fi fost imposibila fara prezenta statiei de radio.
Tot in drumurile lungi fara oprire, in care am traversat non stop de la New York la Los Angeles in aproximativ saizeci de ore, am invatat sa pastrez in masina o colectie ampla si cat se poate de variata de CD-uri. Formula care parea sa functioneze cel mai bine in toate aceste maratonuri la volan in care in medie se puteau strabate cam 1,400 de mile in 24 de ore era o buna combinatie de CD-uri, cam douazeci si cinci pentru a evita repetarea, la care se adaugau scurte incursiuni in banda comerciala de ultrascurte (FM) ale unor statii radio locale pentru "culoarea" locatiei, de obicei rock religios cu cat se coboara mai mult spre sud. Completam programul improvizat de divertisment cu stiri si starea traficului local pe statiile comerciale ce operau in banda de unde medii (AM) si din cand in cand ascultam pretioasele buletine meteo oferite de NOAA.
Ma obisnuisem cu muzica la un nivel de fond, sau ceva mai tare cand avea rolul de a redestepta nostalgii, peste care se suprapunea statia radio ce ramanea in ascultarea traficului de pe canalul nouasprezece intre camionagii pentru alerte. Ajustam intotdeauna sensivitatea receptiei la o distanta de cel mult sase sute de metri pentru a primi doar "buletinele" din imediata apropiere evitand inevitabilul bruiaj indepartat.
Imi amintesc ca in traversarea de la New York in Belize, pe primul segment non-stop, New York - Ciudad Victoria (Mexic), strabatut in 58 de ore, imediat cum am trecut, nu fara peripetii birocratice, la sud de punctul de frontiera Matamoros, traficul radio de pe "banda cetatenilor" (CB) a incetat cu desavarsire. In vara lui 1998 soferii mexicani nu pareau sa comunice prin CB radio. A fost o experienta noua in contextul unei calatorii etichetata de toti cunoscutii inainte de plecare ca "un act de inconstienta" datorita conditiilor de securitate de pe soselele mexicane. Mai ales conducand o masina cu numere de inmatriculare de New York. Buletinul informativ al Departamentului de Stat din vara lui 1998 sugera cu insistenta evitarea zonelor indepartate, evitarea abaterilor de la soselele principale si conducerea pe timpul noptii, transformand imaginea Mexicului intr-un cadru de film de-al lui Quentin Tarantino. Adaptandu-ne la realitarea din teren, am condus pe drumuri de tara prin inima Yucatanului, am campat pe plaji pustii, am condus noaptea. Da, intr-adevar, unuia venit de la nord de Rio Grande i se putea parea neobisnuit sa fie oprit la 2 dimineata*de politia militara prezenta la punctele de trecere dintr-un stat in altul. Soldatii tineri si subofiterii cu gesturi de viitori maresali aveau aerul acela comun tuturor soldatilor din oricare armata, arborand o oarecare poza triumfala in felul in care isi indreptau pustile M-16 asupra masinii. In Chiapas inca se conduceau operatii si voiau sa fie siguri ca nu suntem jurnalisti incomozi, sau traficanti de arme sau droguri. Da, au fost cateva incidente cand la 2 am, sau 4 am, a trebui sa golesc intreaga masina asezand tot echipamentul ordonat pe marginea santului pentru inspectie, da, mi-au controlat continutul rezervorului de benzina si al canistrelor, proband cu o sonda confectionata dintr-un bat, da, au durat minute bune pana s-au convins la lumina lanternelor ca poza din pasaport seamana cu zambetul meu de gringo de Constanta si ca actele masinii au toate stampilele de rigoare, dar au ramas politicosi in engleza lor improvizata si nu s-au legat de zgomotul infernal facut de Jeep-ul meu fara toba de esapament.
Unul din efectele conducerii pe timp de noapte era si aceasta tentanta scufundare in reverie. Peste conul de lumina al farurilor de drum se suprapunea un carusel de amintiri asemanator caruselului de bagaje de la aeroport. Intamplari, *locuri, oameni. Unele reveaneau in fiecare rotatie a caruselului imaginar, altele dispareau inapoi in timp inlocuite de alte amintiri iesite la lumina pentru prima data dupa multi ani.*
O scurta inspectie a ceasurilor de bord m-a readus pentru o clipa in prezent. Mai aveam benzina pentru inca vreo suta de mile. Desi acum conduceam pe I-95 pe un coridor presarat cu nenumarate statii de benzina deschise 24/7, nu ma puteam dezobisnui de obiceiul de a pastra in portbagaj o canistra de douazeci de litri. Intotdeauna tin masina in garaj cu plinul facut si intotdeauna iau cu mine la drum cel putin o canistra plina. In Alaska, in Gobi, in Africa, in Australia, in Europa, *in Mexic, oriunde am plecat la drum cu masina am carat si benzina de rezerva.
Parca auzeam si acum ragetul infernal al motorului de patru litri al Jeep-ului si parca simteam aerul infierbantat ce se napustea peste noi prin geamurile deschise. Dormisem bine la un motel din Ciudad Victoria dupa cele 58 de ore de condus si pornisem cu voie buna pe soseaua aglomerata spre Tampico. Marturisesc ca nu-mi mai amintesc ce fel de muzica ascultam in dimineata aceea. Trecerea timpului adauga straturi si nuante subiective amintirilor tocindu-le si *indulcindu-le detaliile. Cred ca era "The Doors", probabil "Break on Through (To the Other Side), *dar nu sunt sigur. Imi amintesc ca incercam sa depasesc un autoturism al unei familii de mexicani plecati spre ocean in vacanta. Apropiindu-ma stupid de mult de masina din fata, in timp ce asteptam trecerea in sens opus a unui camion lent pentru a ma angaja in depasire, cel din fata mea a franat brusc, aparent fara nici un motiv. Franele nu m-ar fi oprit iar pe stanga venea camionul din sens opus. Am incercat cu un ultim gest disperat sa virez dreapta in sant pentru a evita coliziunea. Nu a mai fost timp si am vazut ca intr-o pelicula derulata cu incetinitorul cum capota masinii mele inghite sub ea portbagajul masinii din fata. Pentru prima data am sesizat prin geamul masinii lor chipurile ingrozite ale celor doi copii ce ma priveau de pe bancheta din spate.
Cine purta centura de siguranta intr-o dimineata caniculara de August in Mexic? In timp ce incercam sa-mi feresc fata de impactul cu parbrizul am simtit cum mi se taie respiratia de o durere ascutita in cosul pieptului provocata de impactul cu volanul. Prietena mea de atunci, aflata in locul pasegerului din dreapta, s-a trezit cu un strigat din atipeala diminetii. Se lovise si ea de parbriz si isi freca rapid fruntea. Parea mai mult speriata.
Am coborat inspaimantat, grabind pasii catre masina in care intrasem. Portiera soferului s-a deschis si un barbat cam de aceeasi varsta cu mine a coborat gesticuland rapid in timp ce s-a repezit sa deschida usa din spate unde se aflau cei doi copii si o femeie in varsta pe care o remarcam pentru prima data. S-a deschis si portiera pasagerului declanga sofer si a coborat o femeie mai tanara care se freca la ceafa in timp ce incerca si ea sa deschida portiera din spate de pe partea ei. Nici unul din cei doi adulti nu a privit in directia mea. Barbatul s-a aplecat pe bancheta din spate si a scos unul din copii in timp ce femeia o ajuta pe batrana sa coboare. Copilul din bratele barbatului, desi speriat, parea OK. Intre timp, pe partea cealalta, femeia tanara scotea din masina al doilea copil. Ma apropiasem la mai putin de un metru. Simteam in nari mirosul proaspat de after shave al barbatului ce-si strangea la piept copilul. Numai mexicanii din peliculele de la Hollywood sunt nebarbieriti. In momentul ala s-a intors spre mine.
Sistemul juridic mexican poate aparea si el putin ciudat unui calator sosit de la nord de Rio Grande pentru ca, spre deosebire premiza nevinovatiei pana la proba contrarie, in Mexic inca se fac simtite ecourile codului napoleonic si se pleaca de la premiza unei vinovatii generos distribuite tuturor partilor implicate. In cazul accidentului rutier in care eram implicat in acea infierbantata zi de vacanta, urma ca si eu si cel cu care intrasem in coliziune sa fim condusi la sectia de "Policia Federal de Caminos" pentru a lamuri situatia acolo. Nu vorbesc limba spaniola si desi aveam o polita de asigurare auto valabila in Mexic, obtinuta cu doar 24 de ore inainte din Matamoros, inainte de a trece granita, banuiam ca ma va astepta o zi extrem de lunga incercand sa trec de consecintele acestui accident.
Spre surprinderea mea soferul mexican m-a intampinat calm. Mi -a adresat primele cuvinte intr-o spaniola cu inflexiuni diferite de cea vorbita in New York. Parea multumit ca ambii copii si chiar si soacra, dupa cum aveam sa aflu ulterior, erau nevatamati. Femeia mai tanara care parea sa-i fie sotia scosese o sticla de plastic cu apa si o oferise celuilat copil. Sesizand ezitarea mea de a-i raspunde a trecut la limba engleza.
"Speak English?"
Am prins si eu voce.
"Yeah, I'm so sorry. Are the kids OK?"
Inainte sa raspunda si-a intors privirea spre femeia tanara si spre fata celuilat copil. Femeia a schitat un zambet politicos dar a ramas tacuta. Imi era greu sa-mi imaginez coreografia acestei intamplari in New York, in Romania, sau in oricare alt "bastion al civilizatiei", unde probabil ca deja ne-am fi incaierat daca am mai fi avut timp sa ne tragem suflul din torentul de ocari strigate la volumul maxim de decibeli. Tacerea lor si politetea inexplicabila m-au facut sa ma simt si mai vinovat decat eram. In fond, indiferent de ce a hotarat el sa franeze brusc, tot eu eram cel raspunzator pentru a pastra o distanta suficienta evitarii unei coliziuni. Am avut senzatia ca daca m-as uita in spatele meu as fi vazut fata dojenitoare a instructorului auto din Constanta.
"Do you have insurance?" m-a intrebat calm mexicanul.
"Yes."*
M-am rasucit pe calcaie si am pornit spre portiera deschisa a masinii mele. Prietena mea parea speriata.
"Cat vor?"
"Vor polita de asigurare. Imi pare rau, nu ma asteptam sa franeze."
"Trebuie sa mai asteptam politia? Nu putem sa le dam ceva cash si sa plecam?"
Am scos polita de asigurare si am pornit inapoi spre familia de mexicani fara sa-i raspund. Intre timp se retrasesera din soarele arzator sub umbra protectoare a unui copac. Se crease trafic datorita masinilor noastre si ceilalti soferi pareau nerabdatori sa treaca de noi.
Aveam sa asist cu cateva saptamani mai tarziu, in cursul aceleasi calatorii intr-o noapte, tot pe o sosea mexicana, cum soferi de camion exasperati nu au mai asteptat sosirea ambulantei sau a politiei si in ciuda persoanelor grav accidentate dinauntru au impins un vehicul in sant pentru a debarasa traficul. Desi atunci nu eram implicat in nici un fel si doar avusesem nesansa sa ajung la locul unui accident rutier imediat dupa ce s-a intamplat, a fost o noapte de cosmar in care am incercat impreuna cu un mexican sa tragem din caroseria contorsionata trupul frant al unui conducator auto inconstient ce parea ca inca are puls. Mexicanul cu care facusem echipa a cerut initial ajutorul celor din jur dar nimeni nu s-a oferit, majoritatea preferand sa se inchine. Prietena mea tipa isterizata sa nu ating ranitul plin de sange.
"Nu pune mana pe el ca faci SIDA! Nu-l atinge ca iei SIDA!".
Am *ezitat putin dar nu puteam sa nu ajut. Un om murea in mainile mele si eu trebuia sa ma feresc de o improbabila contaminare? L-am scos cu dificultate. Nu puteam sa-mi dau seama daca mai respira. Piciorul stang avea tibia complet separata si osul a ramas ca un ciot prins undeva in intuneric de laba strivita intre pedale. L-am asezat usor in iarba si i-am atins gatul. Tremuram si nu-mi puteam da seama daca simt sau nu pulsul. Mexicanul care a cerut ajutor sa-l scoata se lasase pe vine. I-am evitat privirea si m-am ridicat. Am simtit brusc ca trebuie sa plec. Nu mai puteam face nimic util acolo. Mi-am apucat prietena de cot si ne-am intors la masina. Traficul incepuse sa se miste. Am plecat mai departe in noapte fara sa privesc inapoi.
Nu trecusem inca prin aceasta experienta atunci cand priveam cum Jeep-ul meu blocheaza traficul pe soseaua intre Ciudad Victoria si Tampico, dar am simtit un imbold sa mut masina si sa nu astept pana va rabufni indignarea soferilor mexicani impotriva acestui gringo care le blocheaza traficul. Am intors capul spre soferul mexican.
"Shall we move the cars?"
"No. The police must come first."
N-am mai insistat si m-am retras si eu in umbra pomului. Dupa ce vedeau numarul de New York era clar ca toate privirile alea curioase si enervate identificau cu usurinta cine este "el gringo". I-am facut semn prietenei mele sa coboare din masina si sa vina la umbra. Initial a ezitat, apoi, probabil datorita claxoanelor si a privirilor, a cedat si s-a refugiat sub pom alaturi de mine si de familia de mexicani.
Desi trecusera aproape doua ore de la accident, nu sosise nici un echipaj de politie sau ambulanta. Arsita soarelui ce se apropia de amiaza parea sa fi rarit traficul. Aveam sa invat ca nu se intampla foarte multe in dogoritoarele dupa amiezi mexicane. Nici chiar riguroasele baraje ale politiei militare nu mai functioneaza in caldura inabusitoare a pranzului. De cate ori aveam sa trecem printr-un punct de control intre 11:00 AM si 2:00 PM nici nu mai trebuia sa oprim. O mana plictisita iesita dintr-un umbrar ne facea semn alene sa trecem.
In ciuda prafului incins de la baza copacului ne-am asezat cu totii pe jos. Batrana punea batiste imbibate cu apa pe capul copiilor iar acestia pareau sa aiba chef de joaca. Prietena mea incepuse sa se inroseasca violent pe obraji si pe brate. Aflasem de la barbatul mexican ca erau in drum spre plaja in prima lor zi de vacanta.*
"I'm so sorry!", repetam eu din cand in cand, bantuit de remuscari ca le-am stricat vacanta. Aproape de pranz si-a facut aparitia si masina politiei federale a drmurilor. Revedeam in minte secvente intregi din filme. Oare, imi vor pune catuse?
A coborat un singur politist intre doua varste, cu putina burtica, cu camasa bej imbibata de transpiratie. Vazand toate geamurile deschise mi-am dat seama ca problema aerului conditionat este una pur teoretica. In fond nici eu nu foloseam aerul conditionat, spre exasperarea si reprosurile prietenei. Politistul federal si-a asezat mai mult pe ceafa sapca scoasa de undeva de pe bancheta din spate, a scos un blocnotes si un pix si s-a indreptat spre noi cu aerul unui om care ar fi vrut sa fie oriunde altundeva. Nu avea ochelari de soare, nici mustata, nici cartusiere incrucisate pe piept, iar pistolul ce i se balanganea pe sold parea un simplu revolver cu sase cartuse. Cand a ajuns sub pomul unde stateam cu totii a dat politicos buna ziua si a cerut apa. Sotia mexicanului i-a oferit din sticla mare de plastic ce parea ca nu se mai termina. Politistul a baut, s-a sters tacticos cu dosul mainii si s-a apucat de scris. A luat mai intai declaratia soferului mexican pe care l-a pus sa repete de cateva ori diverse fraze. Dupa ce a umplut vreo doua pagini cu un scris mare si labartat s-a intors spre mine cu o politete plictisita.
"¿Habla Español?"
Pana sa apuc sa raspund, soferul mexican a inceput din nou sa explice. Politistul continua sa scrie. N-am mai raspuns. Oare, ce-i spunea? Dupa unele cuvinte prinse din zbor si dupa tonalitatea vocii si mimica nu parea sa fie chiar de rau. In care alta situatie similara as fi riscat sa-l las tocmai pe cel cu care eram, cel putin teoretic, in disputa, sa vorbeasca unui organ al legii in numele meu? Asistam cu surprindere la o lectie exemplara de umanitate. Acest mexican, caruia ii ruinasem vacanta printr-un accident in care-i avariasem masina si ii familia, n-a tipat, n-a injurat, n-a sarit la bataie si nici n-a profitat de accident pentru a dobandi despagubiri nemeritate. Aveam in fata un om deosebit fata de care ma simteam indatorat. Am aratat cu mana spre cele masini ramase intr-o imbratisare de tabla contorsionata si am rostit, spre consternarea prietenei mele, " I'm sorry, it' s my fault."
"Nu spune ca esti tu vinovat! Ai inebunit?"
Prietena mea reactiona cu precautia fireasca a celui ce traieste in America. Intr-o societate inundata de litigii este de neconceput sa-ti accepti vina, orice vina, inainte de a da sansa priceputilor avocati sa vorbeasca in numele tau si sa declare legal si cu argumente temeinice ca albul este, de fapt, negru si ca negrul este, de fapt, doar o nuanta din multiplele nuante de gri.
"E OK. E vina mea."
"Da, da' nu declara tu asta..."
Oare, cum pot unii oameni, constienti fiind ca au comis o greseala, sa se declare nevinovati asteptand ca argumentele bine ticluite ale unui avocat sa-i absolve de responsabilitatea acelei greseli? Cum se simt acei oameni vis a vis de ei insisi, *atunci cand se refugiaza in inimitatea eului? Nu puteam face asta si in mod cert nu puteam sa-mi inabus dorinta de a-mi asuma vinovatia in fata acestui om deosebit.*Cum aveam sa petrecem inca multe ore impreuna am apucat sa ne cunoastem, sa schimbam adrese si invitatii, "If you ever come to New York, please call..."*
Asemeni soferului mexican, desi mult mai probabil din alte motive, politistul federal era si el extrem de calm si politicos. Mi-a cerut permisul de conducere si actele masinii, polita de asigurare si s-a retras in masina lui, nu inainte de a ne spune sa scoatem masinile de pe carosabil.
Masina mexicanului a pornit la cheie. A scos un par de la un gard din apropiere si i-a indoit tabla de la aripa in ambele parti pentru a nu se freca de cauciucurile din spate. Incurajat de succes, a miscat masina si *parcat-o in sant.*De abea dupa ce a miscat masina lui am reusit sa evaluez avariile Jeep-ului meu. Radiatorul era spart, capota era indoita, *un far era spart, recipientul de vacuum era spart, elicea ventilatorului avea o pala indoita. Desi motorul se oprise in momentul impactului, pompa de apa, bateria, alternatorul, servo-directia si servo-frana pareau in stare de functionare. Lichidul verde din radiator fusese inghitit de praful gros si in absenta lichidului de racire nu ma simteam tentat sa pornesc motorul. Prietena mea se apropiase cu o privire intrebatoare. Am intors capul spre masina mexicanului. Doar ce reusise sa-si deschida portbagajul folosind acelasi stalp de gard cu care isi indreptase aripile. Parea ca dincolo de avarierea portbagajului ii strivisem si bagajele dinauntru. Sotia lui a inceput sa cotrobaie si sa-si inventarieze lucrurile din gentile de voiaj care se strambasera capatand forme ciudate de mostre lunare.
Politistul mi-a intrerupt brusc contemplarea. Desi parea ca terminase de completat procesul verbal, se intorsese de la masina fara actele mele. Mi s-a adresat cu cateva cuvinte in engleza *in timp ce isi rotea palmele pe un volan imaginar.
"You drive?" A aratat in directia de unde venisem cu totii, "Ciudat Victoria."
Soferul mexican se apropiase de noi. Desi nu am inteles toate cuvintele, am banuit ce l-a intrebat pe politist. Dupa ce a ascultat raspunsul politistului s-a intors catre mine.
"Can you drive your car? We must go back to the police station in Ciudad Victoria."
Am dat din cap.
"I have a broken radiator, I can't drive my car. Ask him if he can call a tow truck."
Politistul n-a mai asteptat traducerea. Intelesese. S-a *intors resemnat la masina lui. M-am aplecat sa-mi controlez directia. Nu parea nimic indoit. Am tras de volan. Nu avea joc. Mexicanul a ramas langa masina mea si ma privea in tacere.
Politistul *s-a intors cu o fata suparata explicandu-i ceva mexicanului. Gesticula cu gesturi lente. Cred ca anumite miscari ale mainilor sunt comune oricarei culturi si limbi. Am asteptat totusi traducerea in engleza.
"His radio doesn't work. "
Aveam sa inteleg in urmatoarele cateva minute ca, de fapt, i se descarcase bateria. Motiv pentru care nu mai putea sa-si porneasca nici motorul. Am impins cu totii masina politiei pe marginea santului, apoi am impins-o cu toti si pe a mea, eliberand traficul.
Politistul si-a folosit telefonul celular pentru o conversatie ce parea sa-l exaspereze. Ne-a comunicat ca nu va mai veni ambulanta. Se facuse extrem de cald si nu se simtea nici o adiere. Stateam cu totii in umbra pomului si treceam o a doua sticla de apa de la unul la celalalt. Prietena mea a lasat sa treaca sticla de ea, incercand sa-mi faca un semn discret sa nu beau din aceeasi sticla cu toti ceilalti. Sincer sa fiu ma gandisem si eu sa nu beau dar mi-a fost teama ca vor interpreta refuzul ca pe un afront si m-am simtit vinovat. Am baut doua inghitituri mici si i-am dat sticla femeii care i-a sters buza cu degetele si a dat-o unuia din copii. Doi ani mai tarziu aveam sa impart o sticla de vin cu un grup de barbati dintr-o comunitate defavorizata din Romania si aveam sa trec printr-o sperietura care mi-a alterat definitiv raspunsul in astfel de situatii. Comunitatea respectiva trecea printr-o epidemie de TBC iar *cei cu care am impartit o zi intreaga de vara, atingand maini si clante si paine si peste prajit si fructe si sticla de vin au gasit de cuviinta sa-mi spuna de epidemie la sfarsit. Dupa doua examene, repetate la sase luni, m-am linistit, dar am ramas cu o lectie. In Mexic eram inca interesat sa nu-mi ofensez partenerii de suferinta.
Mexicanii au scos niste biscuiti pentru copii, am scos si noi niste napolitane dubioase cu gust chimic si ne-am impartit merindele unii altora. Soacra mexicanului i-a oferit politistului un mar mic, verzui. Mestecam cu totii in tacere evitand sa ne incrucisam privirele. In mod surprinzator, in ciuda caldurii si a situatiei, nimeni nu parea iritat. Plutea in aer o pace nefireasca si un aer calm de resemnare. Parca eram o familie iesita la picnic. Prietena mea isi acoperise movul proaspatului cucui din frunte cu o bandana imbibata cu apa. Mesteca guma si isi privea o unghie de la mana ramasa libera. Copiii incepusera sa se joace in praf cu niste figurine grotesti de plastic, un fel de hibrid intre GI Joe si Predator, si nu pareau afectati de caldura. *Notiunea timpului parea sa se fi evaporat. Am sesizat ca politistul privea undeva spre mana mea stanga. Si-a ridicat privirea si a gesticulat spre ceas.
"Good! Very good! I like."
"Yeah, it's OK."
N-am gasit nici un raspuns mai potrivit. Mi-am facut de lucru cu mana stanga incercand s-o indepartez de privirea politistului. Mi-am amintit privirea extrem de asemanatoare a unui park ranger din Zimbabwe, care timp de noua ore de mars prin boscheti nu a incetat sa-mi priveasca ceasul si sa adauge cat de mult ii place ceasul meu. Am inteles atractia lui si i l-as fi daruit cu placere, dar era un ceas primit cadou de care nu ma puteam desparti. Am incercat sa-l distrag si sa-l fac sa zambeasca in timpul unui popas aratandu-i cum se executa regulamentar prezentarea pentru onor cu un AK-47 dar rangerul parea sa aiba ochi doar pentru ceasul meu. Si-a luat arma inapoi fara sa zambeasca si mi-a povestit cu o voce grava ca in Hwange National Park turistii nu au voie sa coboare din masini si sa cutreiere prin boscheti si ca incalcarea regulii se poate pedepsi prin impuscare. N-am putut sa-mi opresc hohotul de ras.
"What do you mean you can shoot a tourist found on foot? You're kidding, right?"
"Yes, we can. Maybe he is a poacher." Nu parea sa glumeasca.*
"And *what if he's not armed? No guns at all, no guns in the car. What if he's really a tourist?"
Nu parea impresionat de argument. M-a privit calm.
"He can be a poacher. If he drives through he's ok, but if he leaves his car and walks through the bush I can shoot him."
S-a oprit parand ca ezita sa continue. Si-a coborat privirea. Nu-mi dadeam seama daca priveste in pamant sau la ceasul meu. A continuat pe ton scazut.
"If we shoot a poacher we can keep his shoes and watch."
Am privit la pantofii lui pentru prima data. Desi era imbracat intr-o uniforma aproximativa de park ranger, era incaltat cu pantofi bej de oras extrem de scalciati si jupuiti. M-am ridicat.
"Do you think we'll find a black rhino today?"
S-a ridicat si el si si-a pus pusca AK-47 pe spate, apucand-o de teava ca pe un ciomag. Judecand dupa varsta era foarte probabil sa fi fost un veteran al razboiului de gherilla.
"We'll find the black rhino deeper in the bush."
Cautam sa filmez un rinocer negru pentru un documentar despre rinocerii negri din Hwange care erau pe cale de disparitie datorita braconierilor iar rangerul avea misiuea sa asigure protectia echipei. Aveam un permis scris stampilat de nenumarate ori la minister si eram autorizati sa mergem pe jos in cautarea rinocerilor negri. Admitand ca imi spusese adevarul, nu puteam sa nu ma intreb cum s-ar fi compartat rangerul daca am fi fost doar noi doi. Dupa vreo zece ore de mars, am gasit o singura femela cu pui si am reusit sa filmez vreo sase minute de caseta.
Politistul mexican parea ca se plictisese de ceasul meu. Au existat alte situatii cand un ceas electronic ieftin, plin de butoane si afisaje, desprins rapid de la mana si oferit cu un zambet cuiva care parea sa nu inteleaga data unei vize din pasaport a deschis usi si a ridicat bariere. Mereu incerc sa-mi amintesc sa nu mai plec in anumite locuri fara cateva ceasuri ieftine si cateva pachete de tigari locale.
Peste inca o ora lunga cat eternitatea a aparut camioneta verde cu alb al unui "ángeles Verdes" (Green Angels). Ingerii verzi aduc un ajutor extrem de valoros turistilor rutieri ramasi in pana in Mexic. Soferul tanar avea un zambet prietenesc. Parea odihnit si plin de voie buna. A venit intai la mine.
"Hola! Are you OK?"
Desi cu un sesizabil accent, slefuia pronuntia vocalelor in engleza mai bine decat mine. I-am intins mana. Probabil ca a vrut sa faca o gluma incercand sa imite o strangere de mana "ghetto" cu coreografia vazuta in filme. Ne-am incurcat la a patra figura cu degetele mari si am zambit amandoi trecand cu usurinta peste penibil. Politistual i-a explicat ceva si ingerul a facut stanga imprejur urcandu-se inapoi in masina cu care venise. Nici pe mine, nici pe cel cu care ma tamponasem nu avea cu ce sa ne ajute. A tras camioneta langa masina de politie si l-a ajutat pe politist sa-si porneadca masina de la bateria lui. In momentul ala a sosit si camionul platforma care avea sa ridice masina mea.
A aparut un tip nepieptanat si nebarbierit, cu cearcane adanci de Tequilla, imbracat intr-un maieu transpirat ce candva fusese, probabil, alb. In sfarsit. Dupa cum se misca nu parea sa fie foarte incantat sa ni se alature in soare. S-a oprit in dreptul politistului. Ingerul verde s-a intors langa mine.
"This is the tow truck for you."
Parea ca incearca sa ma incurajeze. Am simtit o mana pe cot.
"Mi-e rau, imi vine sa vomit."
Prietena mea era extrem de rosie la fata. Bandana cu care inca isi acoperea fruntea se uscase si parea apretata.
"Incearca sa stai la umbra. Mai ai apa?"
"Cat mai dureaza? Am nevoie la toaleta."
"Nu stiu, ne incarca asta si plecam inapoi in oras."
In absenta oricaror tufisuri, nu pareau sa existe optiuni.*Ingerul verde a intervenit in conversatie.
"If you need to go back to town I can take you."
Prietena mea n-a raspuns.*
"Vrei sa te duci inainte? Te opresti inapoi la motel si iei o camera."
*A dat din cap fara sa spuna nimic. Parea obosita.
"We'll wait for the car, thank you."
Ingerul verde mi-a intins mana arborand acelasi zambet cu care venise.
"OK. Good luck!"
Mexicanul nebarbierit era aplecat in fata Jeep-ului meu si controla ceva sub bara. *S-a ridicat mormaind si si-a tarat pasii inapoi la camionul lui.
"We'll see you at the police station."
Am intors capul spre partenerul meu de accident.*
"OK."
Familia lui se urcase deja in masina. Politistul a *pornit girofarurile si a blocat drumul pana cel de care ma ciocnisem a intors masina spre Ciudad Victoria. Se formase o coloana ciudata. Ingerul verde a plecat primul urmat de masina avariata. Politistul a incheiat coloana. Am urmarit cu privirea girofarurile aprinse.
"Llave?
Am tresarit. Cand ajunsese soferul camionului de depanare langa mine? Mirosea a transpiratie si parca si a bere. Poate mirosul de bere a fost interpretare subiectiva, nu stiu. Am ezitat sa raspund pentru ca nu eram sigur daca am inteles bine. A mimat un gest similar cu deschiderea unei incuietori. I-am facut semn spre masina. Lasasem cheile in contact. Ne-am dus impreuna la Jeep. S-a asigurat ca directia nu este blocata si a fortat volanul incercand sa indrepte rotile.
Au mai trecut cam 45 de minute pana a urcat Jeep-ul pe platforma camionului si pana am reusit sa pornim la drum inspre Ciudad Victoria. Am mai petrecut o ora si jumatate la sediul politiei rutiere din Ciudad Victoria si am reusit sa gasim o camera la motel dupa ce s-a inserat. Masina a stat imobolizata intr-un atelier de reparatii inca doua zile pana au primit, naiba stie de unde, un radiator care se potrivea. Am folosit si sarma si scotch tape pentru a finaliza reparatiile le recipientul de vid. Drumul nostru era la inceput si avea sa continue spre sud prin Yucatan, prin jungla din Beliza si Guatemala, inapoi in Mexic prin Chiapas si speram noi inapoi la New York.
Raidul in Mexic n-a fost usor si am ramas cu amintiri interesante, unele mai amuzante decat altele. Pentru a trece cu feribotul de la Puerto Morales la insula Cozumel a trebuit sa ne aliniem la coada la unu dimineata pentru o imbarcare care era programata pentru patru si jumatate dimineata. Jeep-ul nostru era singura masina cu turisti printre camioanele grele de marfa si numarul de inmatriculare atragea o atentie pe care nu ne-o doream. Soferii camioanelor de marfa aliniate pe cheiul unde urma sa acosteze feribotul confirmau imaginea stereotipica a mexicanului din filmele produse la Hollywood. Nebarbieriti, transpirati, imbracati in maieuri sau camasi murdare, cu parul dezordonat si ochii carpiti de somn. In cele cateva ore petrecute pe chei am invatat ca pot exista dificultati suplimentare cand calatoresti cu o prietena tanara si blonda in Mexic. Privirile si gesturile au fost cat se poate de directe si sugestive. N-as putea spune daca a fost mai neplacut petrecand acele cateva ore interminabile de noapte sufocanta pe chei, sau cele doua ore la bordul imensului si fantomaticului feribot. Etajele superioare, unde ar fi trebuit sa se afle magazine si restaurante, *erau pustii si complet intunecate. Ne-am furisat in ceea ce fusese odata bucataria restaurantului si ne-am injghebat un mic adapost intre doua dulapuri.
Am traversat cu bine si am iesit pe strazile din Cozumel odata cu zorii. Nu aveam o destinatie anume si am hotarat sa facem un tur al insulei pana se trezea orasul la viata. Plajile de pe partea de est a insulei aratau la fel de neatinse ca trebuie sa fi aratat la sosirea primilor colonisti spanioli. Oceanul linistit isi dezvaluia un verde seducator in sclipirile zorilor. Stiind ca puteam sa ne instalam cortul oriunde am fi dorit ne dadea o imbatatoare senzatie de libertate. N-am putut rezista tentatiei de a alerga in valuri eliberati de orice haine.
Cand ne-am intors in oras, completand tura pe perimetrul insulei, am gasit strazile aglomerate de pietoni si masini. Nimeni nu parea sa sesizeze zgomotul ingrozitor al Jeep-ului nostru fara toba de esapament. In mod paradoxal, tocmai zgomotul ala infernal si coatele bronzate rezemate de geamurile deschise ne ajutau sa nu aratam a gringos. Iar numarul de inmatriculare de New York nu mai era asa vizibil in traficul bara la bara. Tot invartindu-ne pe strazile inguste un cautarea unei pizzerii am sesizat in oglinda retrovizoare o masina lata americana din anii saptezeci care parea sa copieze cu exactitate fiecare schimbare de directie a Jeep-ului nostru. Mi se parea putin probabil ca ar fi putut sa ne urmareasca. Nu cunosteam pe nimeni pe insula si nu comunicasem cu nimeni de mai bine de o saptamana. Nu stia absolut nimeni ca noi eram pe Cozumel. La volanul masinii din spate nu era un mexican nebarbierit, ci o femeie cu palarie de soare. Incercand sa ma conving daca suntem urmariti sau nu, am inceput sa virez la dreapta prin aceleasi intersectii pana am completat doua cercuri.
"Nu vrei sa incercam si alte strazi?", a intrebst prietena mea. I-am raspuns continuand sa privesc in oglinda retrovizoare.
"Daca-ti spun ceva n-o sa ma crezi."
"Nu mai vrei pizza..."
"Nu... Vezi masina din spate?"
Prietena mea s-a intors si a privit in spate. Am franat si am oprit Jeep-ul. Masina din spate a oprit la mai putin de un metru de noi.
"Am impresia ca tipa asta ne urmareste."
Prietena mea a intors capul cu o privire mirata.
"De ce sa ne urmareasca?"
"Nu stiu, dar vreau sa ma conving."
Am coborat din Jeep fara sa opresc motorul si m-am indreptat cu pasi rapizi spre portiera masinii din spate. Femeia a coborat geamul calma. Era o femeie intre cincizeci si saizeci de ani. M-a intampinat cu un zambet cald, dezarmant.
"Good morning."
Imi pierdusem brusc elanul beligerant. Un claxon strident mi-a amintit ca iar blocasem traficul.
"Hi! I mean... I'm sorry, are you... following me? I kept looking in the mirror and..."
Incercam sa gasesc cuvintele potrivite unei situatii neasteptare si oarecum fara sens. M-a intrerupt.
"Yes. Are you the couple from New York?"
Nu stiam daca trebuie sa rad sau sa incerc sa-i raspund serios. Jeep-ul nostru avea numere de New York. Nu vazusem nici un alt numar de New York de cand trecusem de New Orleans. Se alaturasera si alte claxoane celui initial si pietonii pareau vadit deranjati ca li se tulbura tihna placuta a diminetii. Am incercat sa-i raspund pe un ton serios.*
"We are a couple from New York."
"Did you fax me?"
Nici la intrebarea asta nu m-am asteptst. Oare, ne confunda cu cinevs?
"Nope."
"Oh, you are not looking for a room?"
Incepusem sa ma intreb daca chiar astepta un cuplu din New York sau iesise dupa clienti. Masinile din spate ne depaseau anevoios pe strada ingusta, fiind nevoite sa treaca cu cate o roata be bordura. Incercam sa evit rezist tentatia de a privi in ochii soferilor exasperati.
"Not really. We just arrived and we may pitch the tent on the beach."
Mi-a raspuns cu un ton insistent ce aducea mai mult a rugaminte.
"But it can be so hot in a tent. I can rent you a *two bedroom appartment with air conditioner. Come and see if you like it."
"I don't know..."
"Come and see it first. It is not expensive."
"I don't know, let me talk to my girlfriend."
"OK, turn right at the first intersection and let me go first."
M-am intors la Jeep.
"Ce-a spus?"
"Vrea sa ne inchirieze un apartament..."
"Un apartament, sau o camera?
Am cuplat in viteza intai si am pornit spre intersectie activand semnalizatorul.
"Un apartament."
"Cat vrea?"
Am virat incet la dreapta pe o strada putin mai larga.*
"N-a spus. Ne-a invitat sa-l vedem."
Masina greoaie din spatele nostru ne-a depasit. Femeia de la volan ne-a facut semn s-o urmam.
"Are aer conditionat?"
"Asa a zis."
"Hai sa-l vedem. E prea cald in cort."*
Am pornit in urma masinii din fata noastra. Avea dreptate. Desi nu s-a plans foarte mult in noptile petrecute pe Coasta de Smarald, langa Veracruz, dormitul in cort in Mexic pe coasta Atlanticului in luna August cerea vointa. Chiar si in absenta oricarui invelis textil, era atat de cald incat nu puteai adormi si erai fortat sa te zvarcolesti toata noaptea siroind de transpiratie. Cum aveam sa coboram si mai mult spre sud in Belize, hotarasem sa ne cumparam hamace din Cozumel.
Dupa mai multe viraje pe cateva strazi din ce in ce mai linistite, ne-am departat putin de centru si am oprit in fata unui bloc cochet de apartamente cu trei nivele. Cladirea avea o arhitectura plscuta si parea foarte bine ingrijita. Am coborat si am grabit pasul spre femeia ce descuiase usa blocului si o tinea deschisa *pentru noi.
"Hello! Welcome to the Blue Iguana!"
Am lasat-o pe prietena mea sa intre prima.
"Hi!"
Prietena mea parea incantata de marmura treptelor de la intrarea blocului. Imi placea lemnul masiv al usii si stilul clantei.
"Thank you."
*Coridorul de la intrare avea cateva tablouri ce pareau originale si doua plante luxuriante. Totul parea ales si combinat cu rafinament intr-un stil elegant si discret. Am sesizat ca si femeia avea o anumita gratie in miscari.
"These are my paintings,"
Ne-am oprit pe primul etaj in fata apartamentului numarul 3. Femeia a descuiat usa si a ramas in prag.
"Hola!"
N-a raspuns *nimeni dar am auzit pasii unei persoane ce se apropia de undeva din interiorul apartamentului. A aparut un barbat solid, cam de aceeasi varsta cu femeia, imbracat intr-un maieu alb. Desi curat si ingrijit, nu avea acelasi aer elegant ca ea.
"Hi! Do you speak English?"
Avea o voce cu inflexiuni placute.
"Yes, we do."
"Where are you from?"
"New York."
"Neah, you're not americans. Where were *you born?"
Accentul lui era diferit de al femeii si chiar si de cele cu care ne obisnuisem la vorbitorii de limba engleza din Mexic.
"We were born in Romania."
"Where in Romania?"
"Well, I was born in Constanta and she was born in Bucharest?"
"Vorbiti romaneste?"
Nu stiu exact de ce, dar nu m-a mirat foarte tare intrebarea.
"Da."
Brusc i s-a luminat fata.
"De ce p---a ma-ti nu spui asa, ma? Si eu tot din Constanta sunt!" Am tresarit mai mult de la palma grea care mi-a aterizat pe omoplat decat din cauza asperitatii cuvintelor.*
Ne-au cerut patruzeci de dolari pe noapte pentru un apartament extrem de spatios cu doua dormitoare la etajul doi. Avea aer conditionat in fiecare camera si o cada excelenta. Am petrecut patru seri la rand depanand amintiri ce nu se intersectau deloc. Constanteanul o intalnise pe mexicanca la Bucuresti cu multi ani in urma, se casatorise cu ea si emigrase in Mexic. Mai batran ca mine cu vreo treizeci de ani, era dintr-o generatie cu care nu aveam in comun decat amintirea locului unde ne nascusem si limba materna. Pana la urma, amandoua dureros de insuficiente pentru o trecere dincolo de superficial.
Ultima editare:
